sneakysid

Nu ştiu ce titlu să pun

2009-05-07T15:43:00.001+03:00

Îmi pare rău că nu am mai scris nimic pe blog. Nu pentru onoare şi glorie eternă, ci pentru mine. Am şi uitat ca am un blog.
Mi se par desuete însemnările despre iubire, viaţă, moarte şi altele asemenea. De fiecare dată când dau peste vreuna îmi vine să le şterg. Apoi fac ce face orice gospodină corectă: le ascund sub preş. Astăzi m-am uitat întâmplător sub preş. Acolo aveam o sumedenie de însemnări pe care nu le-am publicat niciodată. Nu m-am simţit confortabil, dar mi-a fost şi lene să le şterg. Acum îmi pare bine că nu am făcut-o. Mi-e dor de mine. Unde am dispărut?

Slideshow expectant Ali

2008-08-21T13:13:00.010+03:00

Tu, ţie, îţi, ţi, pe tine te

2008-06-13T13:02:00.002+03:00

Când eram în generală am făcut trei ani de germană. Limbă pe care ulterior am abandonat-o (şi rău am făcut), pentru că până la urmă cred că m-aş fi descurcat onorabil. Mă descurc dracului cu franceza, deci mai rău nu se poate :) Mă rog. Şi nemţii ăştia erau ei mai cu moţ: ba să punem predicatul la sfărşitul propoziţiei ca Yoda, ba să compunem cuvinte interminabile şi imposibil de pronunţat chiar şi de un logoped, ba să scriem cu majusculă fiecare substantiv. Şi cu toate astea mi-a plăcut. Şi atât de tare m-a amuzat când profesoara de germană, o doamnă tare tare drăguţă şi capabilă, ne-a pus să învăţăm poezia „Lorelei” de Heinrich Heine, şi atât de tare mi-a plăcut ea (poezia) că am pus burta pe manualul de germană şi am buchisit-o până când o visam şi noaptea. Drept dovadă o ştiu şi azi. Cu singura diferenţă că nu mai ştiu dacă e „der”, „die” sau „das”. În negura timpului, particulele mai puţin importante din text au luat forma cea mai simplă, deci probabil şi cea mai incorectă. Deci este foarte posibil ca pentru un vorbitor de limbă germană care m-ar asculta recitând poezia Lorelei să se pieptene cu o piaptănă, sau părul ei să fie aurită, sau mai ştiu eu ce drăcovenie.

Oricum, nu despre asta voiam să scriu, ci despre faptul că, oricât de obositor ar fi fost să te obişnuieşti să scrii fiecare substantiv comun cu majusculă, era totuşi un efort justificat, fie şi din respect pentru bătrâneţea şi longevitatea limbii germane. Nu mi-aş fi pus întrebări cum de s-a ajuns să se scrie cu majusculă, pentru că mă gândeam eu că pe undeva o fi vreun motiv. Şi aşa ajungi să scrii în germană atât Şampon cât şi Periuţă cu majuscule, de parcă ar fi poreclele cuiva :) Şi e fun :) Kartofeln und Salaat sună bine. Parcă ar fi doi prieteni.

Mai târziu, mi-a căzut în mână o cărţulică de rugăciuni. Şi am văzut eu pe acolo că atât numele cât şi pronumele lui (pardon mă scuzaţi – Lui) se scriu cu majusculă. Buuuun. Deci tot un fel de neamţ şi ăsta. Care pe undeva n-ar fi aşa de rău. Că trebuie să fi fost omu’ sămânţă de arian de a făcut totul în doar 6 zile. Dar ceva-ceva parcă nu se potriveşte. Mi se pare puţin cam peste mână să pui cu majusculă toate cuvintele care s-ar putea să se refere la el doar ca să-i demonstrezi grandoarea. Iar cel mai amuzant mi se pare că, deşi în majoritatea limbilor indo-europene există noţiunea de pronume de politeţe, iar limba română nu face excepţie, alegem să ne adresăm ... cu pronumele personal în forma lui de singular. Tu, ţie, mărire ţie, duhul tău, bla bla bla. Aoleu! Păi eu tatălui meu îi spuneam „dumneata”! Şi încă i-aş spune dacă ar fi printre noi. Iar dacă nu ar fi fost englezii mai şmecheri să simplifice pronumele personal la persoana a doua, şi mamei tot cu „dumneata” m-aş fi adresat. Iar pe el îl tutuiesc! Păi cum vine asta? Şi mai mult decât atât: papa şi alţi prelaţi sunt „luminăţia ta”, „preasfinţia ta”, iar el e „tu” simplu. Până şi ambasadorii cred că sunt undeva mai sus în ierarhia pupatului în cur. „Domnia sa” oricum e mai „hard-core” decât „tu” simplu. Măcar „matale” am fi putut să-i spunem... că o avea şi el o vârstă...

Aşa, şi ca să trag o concluzie: e greu tare să te controlezi atât de tare să formulezi un text religios şi să nu-ţi scape pe ici pe colo un „tu” sau un „-l” fără majusculă. Iar pentru ochii unui profan ca mine, cititul unui text religios este în primul rând un amuzament, şi conţinutul textului se diluează în încercările mele de a mă concentra să nu consider fiecare majusculă o greşeală de tipar. E ca atunci când cineva se concentrează să-ţi comunice ceva important şi serios, iar tu te străduieşti doar să nu te umfle rîsul pentru că omului îi atârnă vreun muc din nas sau are pătrunjel între dinţi. Dacă la limba germană m-am obişnuit cu timpul în virtutea frecvenţei cu care o foloseam, la textele religioase... Tu oricum înţelegi întotdeauna ce vrem să-ţi spunem, indiferent de formă :)

De aducere aminte

2008-05-21T19:25:00.005+03:00

A fost o vreme când programul la televizor nu dura decât câteva ore (eram prea mică să-mi aduc aminte acum câte - oricum puţine).

Era o vreme când lucrurile pe care le vedeai la televizor te marcau, pentru că oricum nu aveai multe din care să-ţi alegi.

Îmi aduc aminte şi acum cu foarte mare claritate de desenele animate cu Lolek şi Bolek, de zâmbetul pe 16 mm, de Dorin Anastasiu şi Mihai Constantiniu. Sau de programele de la bulgari (Studio X) şi de filmele cu Alain Delon.

Scriu însemnarea aceasta pentru că astăzi dimineaţă mi s-a făcut un dor teribil să o revăd pe Maia Pliseţkaia în coregrafia lui Bejart şi pe muzica lui Ravel.

Şi am revăzut-o. De 10 ori până acum. Şi nu mă satur.

Linkul aici:

Protest împotriva Poliţiei Române

2008-01-22T10:32:00.000+02:00

Protestul este punctual. Nu doresc să mă împotrivesc întregii structuri organizaţionale a Poliţiei române, doresc doar să mă refer la un episod recent din viaţa mea de şofer, care m-a făcut să realizez că sunt lucruri învechite pe care PR nu se oboseşte să le înoiască sau să le anuleze, devreme ce nimănui nu mai folosesc. Poate doar bugetului de stat.

Concret: amenda pentru lipsa actelor.

Acum 10 ani poliţistul m-ar fi oprit, mi-ar fi cerut actele, eu nu le-aş fi avut la mine, omul nu ar fi putut să mă verifice, eu aş fi scăpat basma curată dacă aveam permisul luat sau mai ştiu eu ce trăznaie la activ, aş fi încasat amenda meritată pentru lipsa actelor şi m-aş fi dus la casa mea. Aş fi fost penalizat pentru că prin neglijenţa mea organul nu ar fi putut să facă verificările pe care i le impune meseria. În codul rutier chestia asta se cam traduce aşa:

Cap. V, Sectiunea 1, Art. 35, al. (2)Ş

Participantii la trafic sunt obligati ca, la cererea politistului rutier, sa înmâneze acestuia documentul de identitate sau, dupa caz, permisul de conducere, documentul de înmatriculare sau de înregistrare a vehiculului condus, documentele referitoare la bunurile transportate, precum si alte documente prevazute de lege.

N-ai acte, eşti bun de-o amendă în cel mai bun caz.

Mai nou, de când cu tehnologia avansată a mileniului III - raze laser, teleportoare, "engage" şi alte minuni (de remarcat că nu am pomenit de telefonie, curent electric şi calculatoare), PR are toate dotările necesare pentru a-şi face verificările. Bunăoară, dacă după ce îi înmânezi organului actele el dă telefon să vază cam cu ce te ocupi tu în timpul liber printre fişierele lor de la poliţie, se aude prin staţie "chhhhhhhhfffşşşşşş... auto... chhfşşş... 36...fşş--- în regulă---chhh...fşşşşjjjjj... permis ....ggghghhhghgh fără probleme ...chhhhhghhgggghhh ţţ!" şi asta înseamnă că ai fost scanat. Pac două taste, ţac un enter şi ţi-a apărut profilul pe fundal negru, cu poză şi scris verde à la Matrix (roşu dacă eşti băiat rău hi hi) şi te-au verificat. Şi atunci mă rog de ce sunt amendată pentru că nu am avut actele, când, până la urmă, lipsa actelor nu l-a făcut pe poliţist decât să dea un telefon suplimentar? Să justifice cei 100 de lei costul apelului prin staţie către bază al agentului nefericit? Nu cumva e plătit pentru asta? Atunci pentru ce să fie amenda de vreme ce de verificat mă pot verifica oricum? Nu cumva e depăşită această amendă pentru lipsa actelor? Ca să nu mai spun că cele două puncte de penalizare pe care era cât pe ce să mi le ieie doamna organ duminică ar fi fost un abuz din partea ei, pentru că ele se acordă (ce termen, Dumnezeule....) dacă refuzi:

Refuzul înmânarii actului de identitate, permisului de conducere, certificatului de înmatriculare sau de înregistrare, al celorlalte documente prevazute de lege, la cererea politistului rutier, precum si refuzul de a permite verificarea vehiculului... nia nia niaaa.... etc.

Între lipsă din neatenţie şi refuz e o cale luuungă luuuungă. Nu mă plâng însă, pentru că doamna şi-a făcut milă de mine şi nu mi-a mai luat punctele. Mi-a dat însă amendă pentru că parcasem în loc interzis. Şi aşa am plecat eu fericită că am scăpat nevătămată, însă frustrată de inutilitatea acestei contravenţii, care, de bine de rău, cu ajutorul unui sistem informatic bine pus la punct din banii strânşi tot din amenzile plătite (uneori) de noi şoferii neascultători, nu mai poate fi considerată decât subiect de amuzament, că bătaie de cap nu văd cum ar putea fi. Ai loat numele şi numărul, ai dat prin staţie, ai aşteptat 10 secunde şi ţi-a venit confirmarea. Mai simplu de atât... poate doar cu un implant pe creier. Dar asta peste câţiva ani :) Şi atunci va fi cvasi-instantanee. Dar amenda probabil că va rezista în timp. Şi vor tăia poliţiştii la amenzi pentru lipsa actelor şi în 2025, când oricum actele nu vor mai exista decât sub forma de cip la încheietura mâinii.

Brrrrr!!! Mă ia cu fiori.

Huo PR.

Mă duc să nu-mi plătesc amenda.

“Norocul dumneavoastră…”

2007-12-10T16:02:00.000+02:00

Am cunoscut în urmă cu mai bine de 10 ani un roman cu rădăcini polonezo-germane, pe care îl chema Robert, şi pe care îl alintam “micuţul teuton”, date fiind originile şi dimensiunile din dotare. Robert se remarca prin faptul că, deşi născut şi crescut la noi, de fiecare dată când vorbea despre români şi România, folosea expresii precum “voi românii” sau “la voi în România”. Sub nici o formă nu accepta să recunoască vreo afiliere cu ţărişoara asta. El se mulţumea să fie un “fin observator”, poziţionat, evident, undeva deasupra noastră, plutind pe norişorul său arian şi gesticulând din mânuţele lui dibace, evident, şi ele, ariene… :)

Avea bietul neamţ dreptate. Adică dacă e să ne urnim, ne urnim greu, când e să facem ceva, ne uităm şi în curtea vecinului să fim siguri că nu ne-a luat-o înainte, dăm în cap la primu’ care ne iese în cale şi după aia ne cerem scuze, că suntem civilizaţi, iar dacă şadem bine pe undeva prin vreo funcţie, în vreun loc, cu vreo treabă, facem pe dracu’-n patru să nu vină nimenea lângă noi să ne mănânce mămăliga. Că de! Am trudit s-o avem! Nu dădurăm noi în cap colea, în paragraful trecut? Păi?!

Aşa, şi Robert fiind o apariţie magnifică în viaţa mea de adolescent, şi o sursă veşnică de glume şi băşcălie şi discuţii interminabile care nu ajungeau niciodată să clarifice misterul modului nostru de a fi, dar se lăsau cu dureri de burtă de la atâta rîs, mi-a inoculat, mai în glumă, mai în serios, un sentiment de detaşare “teutonică”, pe care am avut ocazia să-l exersez ulterior. M-am surprins nu odată analizând “românismele” noastre cu aerul lui semi-zeflemitor şi taxându-le (binenţeles într-un sine al meu complet etanş) cu aceeaşi înverşunare cu care o făcea şi el. Apoi, evident, călcam şi eu româneşte în străchini, şi ridicam din umeri, tot româneşte :). Nimeni nu e perfect...

Tot Robert mi-a povestit un lucru, la care am rîs cu lacrimi: amintirea lui despre un mini-serial de animaţie bulgăresc, ale cărui personaje, schiţate foarte sumar (un fel de Gopo al nostru) făceau chestii, fără cuvinte, într-un episod de câteva minute. Un fel de pastilă everaciană animată bulgărească. Şi episodul de care îşi aducea Robert aminte era despre un personaj care trecea fluierând pe o potecă. Nimic pe lângă personaj decât poteca. La un moment dat, din ce îi dădea omu’ mai abitir pe potecă în direcţia numai de el ştiută, hop! pică omu’ într-o groapă! Suduind într-o înşiruire de onomatopee fără sens şi clar nervos, omu’ se extrage din groapă şi se ocupă foarte atent să se scuture, să se aranjeze, de! ca omu’ care tocmai s-a ridicat dintr-o groapă... :) Moment în care aude, din spatele lui, de pe cărare, un fluierat de la distanţă! Cu ochii mari şi urechile şi mai şi, personaju’ nostru caută rapid un loc unde să se ascunză. Vede un gard, sare după el, şi se aşează, (nu? recunoaşteţi psihologia? :)) să vază ce se petrece... Buuun. Şi vine omu’ din depărtare, şi se apropie, şi se repetă scena de mai devreme. Fluierat, fericire, linişte, pac groapă, nervi, înjurături, scuturat.... şi iar fluierături! Ăsta al doilea face ca primu’: ocheşte gardu’ cu pricina, face ochii mari şi hop! după gard să se ascundă. Evident că acolo face cunoştinţă cu primul nefericit, zâmbesc amândoi complice şi-şi văd în continuare de treabă: să privească ce păţeşte number 3. Şi iar, şi iar, şi tot aşa până se strânge în spatele gardului un sat întreg. Exagerez. Şi probabil că asta a făcut şi Robert. Însă deja nu mai contează. Contează doar că asta găsea el ca esenţa poporului român (că departe de bulgari n-om fi): hai să ne plimbăm decât să muncim (1), hai să moară şi capra vecinului dacă a mea s-a prăpădit (2) hai să arătăm cu degetul decât să punem umărul (3).

Cu toată această introducere, am ajuns şi la păţaniile mele recente. Că de n-ar fi fost, nu le-aş fi povestit. Şi dacă le-am povestit este pentru că vreau să adaug, la cele trei principii de mai sus, o a patra: hai să fie norocu’ meu ! (4).

Istorisirea mea porneşte de la minunata revelaţie pe care mi-a oferit-o, recent, un popas la o benzinărie.

La ora 8, sâmbătă dimineaţă, erau mai mulţi angajaţi decât clienţi. Printre care şi eu. La un moment dat, trecând prin faţa contoarului şi a casei de marcat, văd pe jos o bancnotă de 50 de lei. Mă uit în jur. În benzinărie două maşini, şi alea pe picior de plecare. În magazin, nimeni. Doar eu. La casa de marcat, făcuţi grămadă peste o minune a tehnicii care probabil era casa de marcat, 3 angajaţi din benzinărie. Mă mai uit o dată în jur şi văd că vin spre uşa magazinului nişte domni proaspăt parcaţi. Mă îndrept spre casă, mă aplec şi ridic bancnota, pe care o flutur sugestiv prin faţa ochilor celor trei angajaţi, până când îşi ridică ochii şi ultimul din maţele tehnicii, şi rămân acolo, în faţa casei, cu beletul în mână. Ochii miraţi ai casierei mă fac să precizez, într-un târziu, că erau pe jos lângă casă, şi îi întind bancnota, cu o oarecare mişcare de ridicare din umeri. Domnişoara este la rândul ei un pic nedumerită şi nu ştie dacă să apuce bancnota sau nu, băieţii din spatele ei se uită şi ei oarecum prin mine, eu vâr bancnota şi mai aproape de ea, iar domnişoara îmi spune timid că nu ştie ce să facă cu ea, şi că să o păstrez. “Norocul dumneavoastră” zice domnişoara. Mă pufneşte rîsul. Între timp domnii clienţi nou intraţi îşi fac de lucru pe la rafturi şi trag cu urechea la conversaţie. Mai dăm roată cu ochii poate poate vedem clientul nefericit care are cu 50 de lei mai puţin în portofel, dar nu găsim pe nimeni care să corespundă descrierii. Unul din angajaţi zice: “păi atunci poate se întoarce clientul, lăsaţi-o aici”. Zâmbetul meu se lărgeşte şi mai mult pe faţă şi mă predau acestei logici infailibile. Angajatul cel deştept ia bancnota şi o pune undeva pe tejghea, mai facem un ultim schimb de zâmbete, eu cu zâmbetul meu de “acuma doar n-o să mă îmbogăţesc din ghinionul altuia”, ei cu zâmbetul de “hai că poate nu vine nimeni să o ia înapoi”, şi treaba e încheiată. Robertul cel mic din urechea mea dreaptă pufneşte în stilul caracteristic şi-mi şuşoteşte toate balivernele lui despre români iar eu dau din cap ca şi cum ar fi lângă mine şi m-aş conversa cu el, după care mă alătur grupului meu de turişti. Nu de alta, dar treaba era încheiată. Şi mă gândesc, cu Robert perorând în continuare în străfundul capului meu, cum a ajuns să fie pentru noi lege o zicală nenorocită din popor. Adicătelea dacă găseam o maşină de ultimul tip descuiată, cu motorul pornit şi uşile deschise, mă suiam în ea şi îi dădeam înainte, nu? Că doar era norocul meu. Sau dacă mă împiedicam de un portofel cu bani şi acte mi-l vâram adânc de tot în buzunar, că doar era norocul meu, nu? Şi eventual sunam la radio, ca în bancul deja cunoscut multora, şi spuneam că am găsit portofelul pe numele lui cutărică, şi dacă DJ-ul mă felicita că vreau să returnez portofelul omului eu îi spuneam “nu dom’le vreau să-i dau o dedicaţie!”. Mda. Sau, bunăoară, un telefon mobil. Aici suntem campioni. Florin mi-a spus că s-ar fi făcut un test în diferite ţări cu telefoane mobile plantate pe undeva, chipurile uitate, care mai apoi erau sunate, chipurile de proprietar, pentru înapoiere. Şi că România ar fi ieşit pe locul 43 (nu m-ar mira dacă ar fi fost testul făcut pe 43 de ţări), cu 9 telefoane din 10 furate. Şi nu mă miră. De fapt mă miră. Mă întreb ce-o fi păţit ăla de a returnat telefonul proprietarului... S-o fi lovit la cap? O fi fost bolnav? N-o fi fost român? Că la noi, mai nou, povestea cu “norocul meu.... tiii ce telefon şmecher am găsit.... al meu să fie!” nu se aplică doar unei categorii inferioare de populaţie. Să zicem oameni cu mai puţină educaţie, fără şapte ani de-acasă, sau oameni fără principii... mă rog. Nu, această poveste este literă de lege. Şi de la vlădică la opincă o respectăm sfinţeşte. Dacă nu m-ar mira să nu-mi găsesc telefonul mobil căzut din buzunar prin vreo piaţă sau prin vreun autobuz sau prin vreun Mall, tare tare m-aş mira să văd că mi-l pierd pe la Guvern sau pe la Parlament şi că nu-l găsesc. Ştiu, mulţi ar spune "pffff ! care-i diferenţa ?" Şi le-aş spune : păi e vorba de educaţie. Şi le-aş argumenta, probabil, că ţine de educaţie dacă dai sau nu omului (mai ales când ştii că-l poţi identifica) telefonul înapoi. Şi, pe româneşte vorbind, mi-aş lua-o în freză. Pentru că ar rîde toţi de mine. Iar pe urmă eu m-aş duce la teatru. Ştiţi? Teatrul? E chestia aia unde se duc oameni cu un anumit nivel de educaţie şi de cultură? Sau aspiranţi la un anumit nivel de educaţie sau de cultura? Aşa… aşa. Oameni, cum s-ar spune, mişto. Nu ? Şi m-aş ridica la finalul piesei, mi-ar cădea telefonul din buzunar, mi-aş da seama la scurt timp că mi-a căzut, şi m-aş întoarce să-l caut. Nu l-aş găsi. Contrariată (că doar nu se poate la teatru să ţi-l fure cineva) m-aş apuca să mă sun să văz pe unde e omul cel bun, iubitor de teatru, să-i cer să ne vedem la garderobă să mi-l deie. Şi apoi, dublu contrariată, aş spumega de furie când, după două trei reprize de sunat, cineva (acel om iubitor de cultură şi cu un anumit nivel de educaţie), mi-ar refuza în mod educat apelul, trimiţându-mă la locul meu.

"Norocul meu, nu ?"

"Emilia şi Jenică"

2007-11-27T11:08:00.000+02:00

Constat că pe măsură ce stratul de mizerie de o culoare incertă de pe maşină formează crustă, numărul de mesaje creşte. Bunăoară, pe lunetă am desenată o frumoasă schemă cu săgeţele şi străzi, semn că cineva a dorit să explice altcuiva cum se ajunge de colo până colo, şi stratul virgin de mâzgă de pe maşina mea era ideal.

Pentru a rămâne fidelă culorii murdar-maronii pe care a căpătat-o, eu am ales să şterg doar oglinzile retrovizoare şi doar sub formă de cerculeţ, într-un unghi atent calculat ca să mă pot orienta corespunzător în trafic.

Astăzi de dimineaţă am plecat în trombă şi la un semafor (nu spui care) am remarcat un bileţel sub ştergător. L-am cules, şi pe dânsul scria: "8:30 Spălătorie". Semnat "Emilia şi Jenică".

Doresc să ştiu: cine sunt Emilia şi Jenică? Cum dau de ei? De ce ora 8:30? Care spălătorie? Au program şi seara? Spală maşini sau doar lasă bileţele?

Cu mânuţele-astea două...

2007-11-16T11:33:00.000+02:00

Doresc să semnalez reapariţia unei specii de femei în viaţa mea. Sau mai bine zis în viaţa blogului meu. Pentru că aceste domniţe există de multă vreme, însă bloguleţul nu ştia cine sunt şi de unde vin. De unde nevoia de a le identifica, clasifica, şi apoi arunca la gunoi, unde le este locul.

Contextul: masă la restaurant.

Motivul: biznis.

Exponatul: blondă, ochi transparenţi, dimensiuni acceptabile, standard.

Acest exponat m-a fascinat prin versatilitatea cu care folosea limba engleză, într-o gramatică aproximativă (deşi nu deosebit de incorectă), şi cu o pronunţie la fel de aproximativă (deşi, nici ea, pronunţia, prea rea), dar cu un puternic accent balcanico-românesc. Exprimarea emfatică în limba engleză era acompaniată de un ton ridicat şi de un exerciţiu al mâinilor deosebit de fascinant. Exerciţiul respectiv m-a fascinat, încât primul lucru care mi-a venit în cap a fost "trebuie să scriu pe blog!".

Se ia mânuţa cu unghiuţe lungi şi colorate pastelat, cu cate doua inele pe fiecare mână, pielea fină şi albă, şi se învârte controlat în aer, cu coatele aşezate pe faţa de masă şi poziţia corpului aruncată înainte ca la o partidă de poker. Se mai adaugă şi cealaltă mânuţă, în tandem cu prima, şi ies cam următoarele gesturi:

- mâna făcută cupă, cu palma ridicată în sus, şi o mişcare de sus în jos şi viceversa, pentru descrierea lucrurilor substanţiale.

- mâna îndreptată cu degetele înainte şi un pic în sus, spre privitor, alungite uşor, tot în formă de cupă, pentru punctarea elementului cheie

- ambele mâini postate sub bărbie, cu vârfurile unghiilor unite, şi palmele formând un V întors, pentru momentele de atenţie nemijlocită pentru partenerii de discuţie.

Pe lângă mânuţe am identificat cămaşa din plastic cu model incert între dungi, spirale şi valuri, dar doar negru şi alb. Cerceii neapărat lungi şi atârnători, din argint masiv. Subiectele de conversaţie neapărat pe tema "ce multe ştiu eu despre România şi pot să vă învăţ şi pe voi" pentru străinii de la masă şi "eu am lucrat la Bruxelles, deci atenţie" pentru noi ceilalţi românaşi pripăşiţi pe la banchet.

Dacă n-ar fi fost restul oamenilor de la masă care mi-au ţinut companie într-un mod foarte plăcut, aş fi murit probabil de plictiseală. Asta şi atenţia fascinată pentru exponatul blond m-au ţinut în priză toată seara.

Diverse cu Ali şi nu numai

2007-10-31T12:23:00.000+02:00

M-am cam certat în ultima vreme cu fierul de călcat. Îl văd cum stă pe placa de călcat, stingher, trec pe lângă el şi nici nu-l bag în seamă. Alături, pe canapea, nivelul teancurilor de rufe necălcate oscilează ca luminiţele de la casetofon de la o săptămână la alta, iar el stă şi adună praful. Nici placa de călcat nu stă mai bine. Singura care îi dă atenţie cât de cât este Ali, în incursiunile ei scurte dar eficiente în camera respectivă, în decursul cărora deşiră încă o bucăţică şi-ncă o bucăţică, până la distrugerea finală. Nici nu mai ştiu ce calc când calc: cămaşa sau zdrenţele care curg de pe placa de călcat...
Ieri am ajuns acasă mult după ora respectabilă a pornitului de maşină de spălat, dar am făcut-o şi pe asta. Era 00:37 şi maşina mea zgomot făcea. Deci nu este exclus să mă cert şi cu vecinii.
Administratora mea îmi lasă bileţele în uşă. Ea are o singură problemă: care e consumul meu de apă. Nu prea o interesează dacă sunt în urmă la plata întreţinerii. 3 luni, 6 luni, cui îi pasă? Dacă însă nu are consumul de apă la fiecare zi de 1 a lunii, începe bileţiada.
Cafeaua şi ceaiul de pe noptieră nu sunt de vină dacă şi-au găsit drum în jos pe mobilă, cărţi, parchet şi covor. Nici Ali nu e de vină pentru că din săritura efectuată peste pat a aterizat un pic mai departe decât prevăzuse, şi anume pe noptieră, care are cristal, care alunecă, care are cană cu lichide deasupra, care se varsă, care pătează şi care este Ali in big big trouble.
Oricum Ali este complet cretină. Are nişte manifestări pe cât de haioase, pe atât de ciudate:
Dacă îi pun mâncare în farfurie, mănâncă din ea doar cât mă învârt eu pe acolo. Odată ce-am dispărut din raza ei vizuală şi din bucătărie, îşi face de lucru cu mine. Mâncarea poate să aştepte.
Când are acces în sufragerie, care este tapetată cu plante, primul lucru pe care-l face este să se ascundă după ghivece.

Acum două zile a trecut de la rosul de vârfuri de plante inofensive (dar bănuiesc, deosebit de miamm miamm) la ruptul cu totul, răsturnatul cu mare tărăboi şi vărsatul de pământ frunze şi flori pă peste tot prin sufragerie. Am declarat toată casa tărâm sfânt. Cred că în curând o să o închid în maşina de spălat.

Cred că şi eu ar trebui să fiu închisă undeva. Mai acum o săptămână am făcut o piruetă artistică în pat, şi din trecerea de pe o parte pe alta cu tot cu plapumă am agăţat paharul cu vin roşu care şedea cuminţel pe noptieră. Care este uşurel, care deci cade, care vinului nu-i trebuie mult să curgă şi care peretele acum este pătat. Mult pătat. Nu bun pătat. Interesant este că vinul care e roşu a format pete gri pe perete. Nu vreau să încerc cu suc de portocale. S-ar putea să nu se potrivească cromatic.

Printre altele, m-am procopsit cu o lampă mare şi albă de la Ikea. Nici asta nu e bun. Lampa mare şi albă arăta într-un fel în Ikea. La mine arată ciudat rău. De unde ideea că lămpile de la Ikea arată bine doar la Ikea. Mă voi strădui însă să o păstrez pe tavan un timp proporţional cu eforturile depuse pentru instalarea ei.

Casa mea arată oricum de parcă nu ar mai locui nimeni în ea de mult. Ieri seară am lăsat în frigider o cutie de suc cu capacul defect. De dimineaţă aveam o piscină portocalie pe jos în bucătărie. Nu am şters.

Ali a rupt în două o plantă şi a dizlocat pământul din ghiveci. Nu am măturat.

Deoarece are interdicţie la orice din casă în afară de hol şi bucătărie cât sunt plecată, domnişoara Alifie umblă tica-tica toată ziua peste tot. Drept urmare lasă lăbuţe pe chiuvetă, pe dulapuri, pe masă, pe scurt, pe toate suprafeţele albe din bucătărie. Nu am şters.

Ali mănâncă mult şi sănătos. Deci se cacă. Nu am mai curăţat de mult. Deci pute.

În consecinţă las geamul deschis. Deci e frig.

Când ajung acasă trec rapid pe lângă valurile de miros şi rîurile portocalii de suc de pe jos şi mă înfig direct în vârful patului. Am grijă să calc atent ca să nu mă lipesc.

La baie mi-e lene să culeg pufuleţii de hârtie igienică care plutesc peste tot de la Ali. Da. Din când în când are acces la sulul de hârtie şi îl face ferfeniţă. Cred că am luat o decizie bună când am început să cumpăr hârtie albastră (în culoarea băii). Măcar acum se asortează.

Ce-aş mai putea adăuga?

Ah, da. Mi-am plătit cablul. Mi-era dor să văd şi eu ceva mişcare la televizor.

Am butonat aseară. Big mistake. Nu mi-a plăcut nimic.

Probabil de-aia am renunţat la cablu în vară. De ţinut minte.

În rest numai de bine.

E tiră

2007-10-30T12:47:00.000+02:00

Lui M. îi place să folosească expresia "e tiră". Nu ştiu dacă o foloseşte des. Dar a folosit-o de vreo trei ori în trei zile. De unde deduc că îi place. Oricum o foloseşte relativ emfatic. Adică e tiră tot ce nu e demn de apreciere, chestiile negândite, neanalizate, un fel de "porcărie" colţ cu "chestie ieftină". Adică un fel de chinezism. Un chinezism al ideilor.

Din categoria "tiră" mai fac parte "treabă" şi "combinaţie", numai că ele sunt în partea pozitivă. Adică e... treabă... :)

Sau, cum ar veni, e o fază, nu?

Cumva.

Pentru că atunci când vrei să... ştii tu... adică pe bune niciodată nu trebuie să... mai ales dacă faza e naşpa... baăi e simplu: tre'să faci în aşa fel ca să fie cum tre'să fie şi crede-mă că phooaaii... dacă încerci... deci pe bune... dacă încerci...?... numa' să nu fie cum .... mă rog.... fazele astea se fac.... mai ales că ni'nu se prinde.... mda... şi... unde mai pui că... adică toată treaba e să... e filingu' ăla... că ai văzut cum se duce... pac! şi ai rezolvat.... ascultă la mine: faza e lejereanu'... ştiu io doi băeţi... ăia.... care cu ăia... atunci.... şi... da mă, să vezi cheste: iese puştiu' de la... ştii tu... şi face mă treaba aia! Să mor io...

...Şi mi-am adus aminte de cele câteva cuvinte des folosite de toată lumea, sub forma lor eliptică de litere. Le conştientizezi şi mai bine când un străin cu puţine cunoştinţe de gramatică reuşeşte să se facă înţeles în scris, transcriind ce aude el:

Ninu

Lască

Poasă

Tresă

Adică e treabă... :)

Memento

2007-10-29T12:24:00.000+02:00

Un prieten mi-a spus că atunci când citeşte ce scriu eu pe blog ştie ce se mai întâmplă în viaţa mea.

Cu alte cuvinte, da Paul, nu s-a mai întâmplat nimic în viaţa mea :)

Privesc acest blog ca pe nişte bileţele pe care vreau să le citesc la 20 de ani după ce am terminat liceul. Ca pe nişte fiţuici haioase de care o să mă amuz după ce noţiunea însăşi de extemporal se va fi şters de mult din mintea mea.

Un film interesant şi care mi-a plăcut: Memento.

Aşa sunt şi eu. O amnezică care nu mai ştie azi ce s-a întâmplat ieri. Şi care alege să-şi noteze ideile esenţiale, ca a doua zi când se trezeşte să ştie de unde să reia firul vieţii:

"Asta este mama ta. Aici locuieşti. Asta e maşina ta. În ăştia doi să nu ai încredere. La numărul ăsta poţi suna dacă ai probleme". Cam la asta se rezumă totul.

Lista nu e lungă. Ar mai putea fi completată uşor:

Cu ăştia ieşi în oraş.

La ăştia lucrezi.

Pe ăsta l-ai iubit.

Aici ai vrea să fii.

Asta eşti tu.

Şi lângă aceste bileţele, câteva poze. Polaroid. Cu tine zâmbind la aparat, cu tine cu un copil drăgălaş în braţe, cu tine încrezătoare la birou în spatele unui laptop performant. Şi sub fiecare, scris: "Asta NU eşti tu".

De ţinut minte.

About pickles and men :)

2007-10-09T17:18:00.000+03:00

Bărbatul se simte bine atunci când poate să dovedească celor din jur „că poate”. Şi chiar dacă este ca un doberman bine (auto)dresat care stă drept cu pieptul bombat şi ţinuta impecabilă, este în realitate un căţeluş (de pluş) – vorba lui Claudiu – când poate să dovedească „că poate”. Ca un fost sportiv de performanţă care este chemat la o gală aniversară, ciuleşte urechile şi dă din coadă bucuros şi mândru când este solicitat să:

- mute un frigider, dulap sau maşină de spălat, să care mobilă sau să taie un copac îndărătnic
- deschidă un capac de borcan
- repare o clanţă, un telefon, o maşinuţă, o veioză etc.

Iar noi femeile ştim acest lucru, şi ne bucurăm odată cu ei când le propunem să ne facă o vizită să ne ajute la mutat mobilă, când le întindem galeş murăturile îndărătnice sau îi întâmpinăm acasă cu telecomanda stricată.

Slanic

2007-10-08T15:38:00.000+03:00

Mi-e groază de bătrâneţe şi de lucrurile stupide pe care le aduce cu ea. Nu vorbesc de bătrâneţea fizică.

Nu vreau pescuit, este boring. Dacă nu mă pasionează aşa ceva înseamnă că sunt tânără şi nestatornică, nu?

Nu vreau grătar, este static şi neinteresant.

Nu vreau partidă de bârfă la terasă. Altceva mai bun nu avem de făcut?

Nu vreau curăţenie de primăvară şi de toamnă. Dacă fac una singură pe an se cheamă că a trecut mai puţin timp? :D

Nu vreau să-mi plătesc ratele la timp şi integral. Poate lansez o nouă modă, mai ştii?

Mă rog, cred că au inovat alţii în domeniul ăsta înaintea mea...

Nu mai vreau să-mi calc hainele înainte să ies din casă. E suficient că sunt curate. Do you mind?

Nu mai vreau să asortez maximum trei culori. Şi ce dacă nu se potriveşte culoarea puloverului cu cea a blugilor?

Mi-e urât de lucrurile făcute corect. Says who?

Ah, mi-e ciudă.

La anul o să vreau să-mi cumpăr pământ pe Lună.

La ce moment al vieţii încetezi să-ţi faci planuri şi te apuci să numeri zilele de pescuit rămase? Hmmm...

Câţi ani o să mai trăiască Ali?

Îmi place Peleşul iarna. O să mor oare la schi?

Cică sunt un geamăn cu ascendent în Săgetător. Cicluri de 28 de ani, de 12, praguri, călătorii la exterior, alesul, copiii, personalitatea, familia... ah... la ce bun?

Îmi aduc aminte de pozele făcute de Mihai Stănescu fiicei lui, la diverse vârste. Mă obsedează imaginile respective. Dacă le înlănţuieşti pe un carneţel de carton şi le rulezi una câte una pe un creion, făcând paginile să mişte, obţii un bizar desen animat caricatural al propriei persoane?

Cine sunt eu? De unde vin? Păi, de la Slănic, mai nou :)

Unde mă duc? Nu ştiu. Nu mă interesează. Vreau doar să ştiu ce se întâmplă mâine. Nu vreau să pun bani deoparte, nu vreau să plănuiesc concedii, nu vreau să mă gândesc dacă pot avea copii.

Mâine mă duc la munte la schi.

Poimâine înot până la epavă.

După aia, mai vedem.

Te pup, zi de azi.

La revedere zi de mâine.

Ai şi venit?

Ciudat, nu eram pregătită....

I R SNOB

2007-08-21T14:39:00.000+03:00

Se întâmplă, cred, ceva, cu noi românii, de câţiva ani încoace. Pare-mi-se că traversăm un proces subtil de evoluţie spre ceea ce, cu ani în urmă, detestam şi admiram în acelaşi timp. Am devenit snobi. Şi aici nu mă refer la snobismul tipic românesc care ne face să ne lăudăm că avem televizorul de ultimă generaţie, mobilul cel mai mic şi maşina cea mai scumpă, ci la snobismul xenofob. Dacă acum 20 de ani tânjeam după caracterul rafinat şi democratic care făcea din orice străin care ne călca meleagurile un semi-zeu, şi ne doream să fim într-o bună zi ca ei, sau, cel puţin într-o primă fază, să mergem la ei şi să uităm de unde venim, astăzi începem din ce în ce mai mult să ne dezvoltăm propriile gusturi, şi am ajuns în situaţia în care să spunem « pffft… e nasol acolo…. am fost eu… serviciile sunt de căcat ! » S-au inversat rolurile şi acum noi suntem nemţii cei muncitori, americanii cei bogaţi, olandezii cei libertini, sau francezii cei rafinaţi, toate la un loc.

Românul de după 2000 merge în concediu peste tot în lume. Nu degeaba avem servicii proaste, barem să avem un motiv să ieşim din ţară şi să vedem ce au de oferit ceilalţi. Românul cheltuie banii în Tunisia, în Dubai, în Peru, în Ţara lui Moş Crăciun, călătoreşte în Japonia, îşi cumpără haine de la francezi şi încălţăminte de la italieni, apoi vine în România şi spune « ah ! ce mizerie ! nu mă mai întorc acolo ». Ne permitem acum să scuipăm în locurile în care înainte nu ne-am fi permis să visăm că vom ajunge. Cât avem dreptate şi cât nu ?

Să luăm cazul Parisului.
Pentru unii, capitală europeană de prestigiu, centru cultural, centru al modei, oraş cu istorie, arhitectură cu personalitate, pe scurt – altceva. Pentru alţii, un simbol al decăderii, o cloacă multinaţională, un oraş murdar şi îmbâcsit.

Nu are sens să detaliez motivele pentru care unii ar privi (încă) Parisul pentru ceea ce e bun în el, drept un oraş frumos. Mai bine mă opresc asupra celei de-a doua categorii. Cei care spun că Parisul este îngrozitor, că ei nu se mai duc acolo niciodată, că au fost surprinşi neplăcut, dacă nu şocaţi etc etc etc. De ce spun ei lucrurile astea ?

* Pentru că la Luvru, Versailles, Turnul Eiffel şi Disney Land se stă la cozi inimaginabile şi pentru că aşteptarea nu-şi merită efortul.
* Pentru că în metrou când intri unde întorci capul sunt negri, musulmani, asiatici şi orice altă naţie, numai francezi nu.
* Pentru că un sandviş costă 4 euro. Pentru că dacă încerci 4 restaurante, la trei din ele vinul este prost, servirea mai mult sau mai puţin corectă şi preţurile piperate.
* Pentru muzica magrebiană care a invadat Parisul
* Pentru că prea multe colţuri de stradă miros a urină.
* Pentru că fac cafea proastă.
* Pentru consumatorismul ieftin din locurile istorice şi pentru puhoiul de turişti care au făcut să se dezvolte industria micilor suveniruri, în totalitate kitsch.
* Pentru că Charles de Gaulle este unul dintre cele mai mizerabile şi aglomerate aeroporturi din lume.
* Pentru că în metrou şi în TGV te sufoci la propriu.
* Pentru că sunt cartiere ca cel latin şi les Halles unde ai senzaţia că ai nimerit în altă dimensiune. Şi nu e una franţuzească, cu siguranţă.
* Pentru că întâlneşti acolo toate lucrurile urâte de care ai fugit în primă fază din Bucureşti, de la cerşetori la hoţi, prostituate şi beţivi.

Dar ce înţelegem noi prin francezi ? Cine-şi închipuie că de la aeroport până în centrul Parisului o să vadă numai filfizoni cu bască şi bretele, eventual cu un acordeon atârnat de gât ? Nu ştiu, probabil cei care au încetat să mai aibă ceva de-a face cu Franţa şi cu civilizaţia franceză de la lecţia « Les vacances a la campagne » din clasa a V-a. De ce ar trebui să fie francezii sinonimi cu eleganţa şi rafinamentul claselor superioare, când nu sunt cu nimic diferiţi de restul europenilor ? De ce ar fi trebuit Parisul să rămână la stadiul în care era acum 60 de ani doar pentru că aşa arăta cel mai bine în poze şi în povestiri ? De ce ar fi bătut Parisul pasul pe loc când restul capitalelor europene şi-au deschis porţile generos şi au lăsat să intre toate culorile de piele şi toate limbile lumii în gazdă ? De ce ar fi trebuit ca Parisul să fie mai curat şi mai aranjat decât alte capitale, când parizienii nu sunt cu nimic mai presus (dimpotrivă) decât alte naţii la capitolul curăţenie şi igienă ? Şi întrebările pot continua.

Cred, şi mi-a fost dat să probez lucrul ăsta, că puţini sunt aceia care iubesc cu patimă fără nici o umbră de regret, respectiv detestă categoric Parisul, fără cale de mijloc. Majoritatea sunt aceia care spun că e frumos, că a meritat văzut, dar că nu s-ar mai întoarce acolo de plăcere. Că la suprafaţă e poleit, iar la fund zace hoitul. « Paris. The most gorgeous place in the world. The city of Light. Romantic and sexy, Paris beckons people from all over the world to bask in its’ splendor. But scratch beneath the surface…” … şi aici ne place nouă să intervenim. Avem, în sfârşit, dreptul de a spune cu cuvintele noastre ce am găsit în spatele gardului vopsit. Şi putem atâta convingere în enumerarea lucrurilor proaste care ne-au surprins în Paris, încât uităm că toate sunt ca o listă deschisă a ce ne aşteaptă pe noi peste câţiva ani. Şi nu suntem nici pe sfert pregătiţi pentru ce vine peste noi. Ne bucurăm că am scăpat de vizele pentru restul Europei ? Foarte bine. Putem să ne plimbăm în voie. Dar în timp ce pe noi ne preocupă unde să ne mai plimbăm pudelii vara asta, în România numărul imigranţilor care depun cereri pentru cetăţeni creşte de la an la an. Şi nu, nu sunt francezi, elveţieni sau americani. Nu ne place mizeria din Paris ? Cui îi place ? Dar la noi treburile stau şi mai rău. Se va spune « da, dar ei sunt o naţie civilizată, avem pretenţii de la ei » - mă bucur că întotdeauna avem pretenţii de la cei de lângă noi, niciodată de la noi. Cozile de la muzee ? Pfft ! Măcar ei le au, şi au grijă de ele. Restaurantele ? Sigur că da, în Bucureşti stăm mai bine. Avem şi multe !

Ce evoluţie ! Cât am aşteptat să putem să spunem şi noi « nnnaaah, nu mă duc la Paris, e… boring ! » Mai rău este că unii din noi nici nu au aşteptat prea mult. Au spus-o direct, de teamă să nu facă parte dintr-un curent prea entuziast, prea optimist, să nu fie consideraţi pămpălăi.

Ca de obicei, în evoluţia tuturor lucrurilor pe planeta asta, what goes up, must go down. Ce era frumos acum 10 ani trebuie să fie hulit astăzi, pentru că altfel nu mai eşti la modă. Este în ton acum să fii anti-orice doar pentru că la un calcul matematic simplu au trecut prea mulţi ani de când toată lumea zice că e mişto. Cine ştie ? Poate asta ne va face să fim mai mult pro-noi ?

Ce ironie… :)

[Later edit]: însemnarea e scrisă ca o reacţie la experienţe personale recente. Şi ca o prelungire firească a sentimentului meu dintotdeauna de a mă găsi "acasă" când ajung la Paris. Nu este deci întâmplătoare alegerea cazului Paris pentru exemplificare. Cine are altă părere, îl/o rog să o expună.

Jimmy the parquet cleaner

2007-08-06T23:56:00.000+03:00

Ţin pe această cale să mulţumesc neobositului şi neostoitului Jimmy pentru eforturile sale suprapisiceşti de a păstra curăţenia şi ordinea în casă. Îi mulţumesc de asemenea pentru minunatele sale descoperiri, fără de care cutia mea de bijuterii ar fi fost mai săracă. Dacă aş fi ştiut că se pricepe atât de bine la măturat câlţii de sub mobilă şi la adunat pixurile, brichetele şi agrafele rătăcite pe sub canapele, nu aş mai fi angajat nici o femeie de serviciu. De asemenea, dacă aş fi ştiut că el, cu lăbuţele sale, poate să aducă din adâncul fundului dulapului brăţara din piele pierdută acum două luni şi cerceii "rătăciţi" acum trei, nu l-aş mai fi bătut cu băţul la momentul respectiv. Este totuşi foarte posibil ca descoperirile recente să fie rezultatul terapiei de atunci. Sau e doar norocul meu. Sper din tot sufletul să mai facă scamatorii de genul acesta în viitorul foarte apropiat, poate dezlipeşte şi de pe sub maşina de spălat chestii căzute şi uitate acolo. Sper doar să se întâmple foarte foarte rapid, pentru că creşte atât de repede încât nu cred că prinde toamna la dimensiunile actuale. Acum vreo săptămână căutam făraşul din bucătărie şi nu-l găseam. Mai aveam unul, deci m-am folosit de înlocuitor pentru moment. Şi aşa câteva zile la rând. Astăzi când am ajuns acasă l-am găsit fix în mijlocul bucătăriei. Mulţumesc Jimmy.

Îi mulţumesc şi pentru serviciul de lustruire de parchet pe care îl face zilnic. Este adevărat că nu se foloseşte exclusiv de blana lui pentru munca asta de jos. Nuuu, el este un animal evoluat. A învăţat să folosească unelte. În curând o să-şi sculpteze propriile ustensile şi o să-l găsesc udând florile sau spălând geamurile. Până atunci însă utilizează intens renuţul de pluş de la Andreea: se pune pe burtă, cu lăbuţele flexate a pândă, burta lipită de parchet, dar un pic săltată, urechile pe spate, coada zburlită, botul înfipt în renuţ, ochii maaari maaaari, şi împinge înainte biata jucărie, ascunzându-se în acelaşi timp în spatele ei. Face în acest fel două lucruri de importanţă capitală: o pândeşte pe Ali de la adăpostul pluşuleţului, astfel încât atacul final să o ia prin surprindere, şi şterge parchetul pe toată lungimea şi lăţimea lui, spre fericirea mea. Bietul renuţ stă acum cu faţa la podea, în spatele canapelei, după ce a fost călcat în picioare generos de cele două bestii. Mă gândesc să-i înfig un băţ şi să-l folosesc ca mop după ce n-o să mai fie de interes pentru Jimmy....hmmm?

Brzo!

2007-08-03T14:59:00.000+03:00

Prietenia între popoarele român şi bulgar funcţionează.

Iată reţeta: se ia o plajă pustie din Bulgaria, preferabil cu nisip foarte fin şi ierburi pârlite pe alocuri, se dă o maşină mică cu cauciucuri de vară, uşoară, sprintenă, făcută toată dintr-o caroserie care se dezmembrează dacă tragi un pic de ea şi doi cretini care au senzaţia că sunt cu jeep-ul. Neapărat: maşina trebuie să fie împrumutată.

Se merge binişor pe drum bătătorit până se remarcă un drum pe nisip până pe plajă. Se virează brusc spre drumuleţ pe principiul „acţionăm, nu gândim” şi se regretă imediat după. „Imediat după” se defineşte în termeni de câteva secunde, două-trei maxim.

După această etapă pregătitoare, se trece la acţiunea propriu-zisă: se face schimb de şoferi, se îngenunchează în nisip şi se sapă cu mâinile goale găuri pentru roţi.

Se ambalează „uşor! uşor! nu tura mult! aşa! încă un pic!” Se înjură, după modelul „futu-i *** ” Operaţiunile se repetă ritmic de ambele părţi ale maşinuţei. Din când în când se înghite nisip cu polonicul, se clipeşte des şi buimac, se şterge nisipul de pe faţă, le linge sarea de pe buze şi se trece la o nouă rundă de „stai! nu încă.... aşa... acum.... uşor.... hopa! futu-i! *** ” Nisipul trebuie să fie foarte fin, maşina foarte uşoară, mâinile foarte dibace, tricoul foarte transpirat şi pantalonii foarte juliţi în genunchi ca să fie reţeta cum scrie la carte. Buun.

Se trage de aripa din faţă a maşinuţei şi se rămâne obligatoriu cu spoilerul în mână. Se lasă pe mai târziu reasamblarea sub deviza "lasă că vedem mai încolo" şi se comentează ceva de genul "i-am stricat maşina, să vezi ce ne face".

Se ia în considerare „hai să le cerem ajutorul ălora”, nu înainte de a fi repetat schemele de mai sus de cel puţin patru-cinci ori.

Se merge la cele-două-jeepuri-impresionante-parcate-la-umbră-de-copac-100-de-metri-mai-incolo şi se negociază cu un grup de bulgari. Grupul de bulgari trebuie să fie neapărat nudişti.

Se aşteaptă colacul de salvare de la naţiunea vecină şi prietenă. Se ia în considerare că grupul de vecini cu ceafa groasă trebuie să fie compus din mama/tata/suficienţi copii + câine gudurător şi curios, altfel reţeta nu reuşeşte.

Se schimbă politeţuri şi se trece la fapte.

Se caută timp de 5 minute minim prin portbagajul plin de ziare, reviste, pantofi, pungi, dosare, şosete, ochelari de soare, şepci, peturi, bonuri şurubelul minune care serveşte remorcării maşinuţei celei uşoare.

Se dă roată obligatoriu şi printre scaunele maşinii şi se trece în revistă colecţia de cd-uri, brichete, hands-free-uri, cosmetice, ziare, pungi de rafie, ţigări, pliante, tricouri, chei, acte, bani doar doar s-o găsi poate pe acolo şurubelul, după care se renunţă.

Se trece şufa rezistentă a bulgarului cu jeep-ul peste puntea maşinuţei şi se remorchează aşa, că n-avem alte posibilităţi.

Se trage un picuţ, se mai îndreaptă, se mai virează un pic, se ambalează în marşarier, se repune pe linia de plutire şi se iese din nisipul cel fin în mai puţin de 2 minute.

La final se strânge mâna cu vecinii prieteni, se rîde mânzeşte şi se formulează pentru a n-a oară scuze pentru imbecilismul care a cauzat toată tevatura, se face schimb de cărţi de vizită şi gata.

Se serveşte fierbinte pe înserat, cu hainele pline de transpiraţie şi de nisip, la răscruce de nicăieri, între soarele care apune şi luna care răsare. Se răsuflă şi se face baie în mare.

Eventual cu castraveţi.

Despre cacofonii, aşa, în general

2007-07-27T09:50:00.000+03:00

Avem tendinţa să folosim o grămadă de cuvinte inutile, doar de chichi, ca să ne complicăm limbajul. Auzim prin jurul nostru că se "uzitează" şi hop! şi noi să le folosim. Şi uite-aşa se clădeşte limba noastră ca o comoară. Aşa a ajuns românul să folosească extensiv cuvinte ca "consens", "carosabil", "fonduri structurale" şi alte drăcovenii asemănătoare. Nu că ar şti lumea ce e una, ce e alta, dar sună bine să le foloseşti.

De aceleaşi favoruri se bucură şi micile formaţiuni cum ar fi "de către" în loc de "de" simplu sau "ca şi" în loc de "ca" (chiar dacă nu e vorba de nici o cacofonie la mijloc).

În urmă cu câteva luni o fostă colegă îmi semnala că alăturarea a două cuvinte ale căror silabe de final, respectiv de început, sunt asemănătoare, se numeşte tot cacofonie, indiferent de sunetele dublate. Măi să fie, am zis, eu, chiar aşa paranoici am devenit? Şi ce e rău să spui "am fost la lansarea nuş'care"? "E o cacofonie", mi-a precizat colega. O lalofonie deci. Prin extensie, înseamnă că formaţiunea "lala" are aceeaşi conotaţie urâtă ca "caca" (observaţi vă rog dubla cacofonie din fraza anterioară). Mă bucur deci să aflu că vocabularul murdar al limbii române cunoaşte o evoluţie spectaculoasă. Îl îmbogăţim pe zi ce trece cu noi şi noi cuvinte obscene. Lala, rere, tete, sasa, cici. Vreau să ştiu totuşi de ce nu este documentată ca formaţiune nerecomandată pipofonia, sau pipifonia. Pornind de la raţiunea cacofoniei, nu ar trebui să evităm construcţiile de tipul "copii pioşi"? În anumite medii, îmi închipui deja că "lala" este o injurie de cea mai joasă speţă. Aştept cu nerăbdare ziua în care ni se va recomanda evitarea rerofoniilor de genul "aplicare retroactivă", pe motivul că "rere" este un cuvânt murdar, a alalofoniilor de genul "principiul fundamental al", a ororofoniilor - "noilor organizaţii" (aici mi se pare logic, nu? e vorba de o oroare), a sasofoniilor (eşti sasalău, nu e de bine) - "fiica sa s-a...", a şişofoniilor (e cu şişuri, nu te bagi) - "roşii şi castraveţi", a lulufoniilor - "calu' lu' Mihai Viteazu'" etc.

Astfel, dacă vom şti din capul locului ce nu e bine să foloseşti într-o discuţie elevată, vom avea în schimb un câştig pe partea argoului. Nu ne vom mai limita la a folosi anostele cuvinte de alint "popo" sau "caca" şi vom atinge noi orizonturi obscene cu "lolo" sau "veve". Iar oamenii alintaţi Titi sau Mimi se vor ascunde pe stradă când vor fi strigaţi şi lumea îi va arăta cu degetul şi va zice: "hăă hăăăă! Ce nume murdare au ăştia.... hăăăă..."

Nu în ultimul rând dacă vom dori să fim deosebit de obsceni, vom putea construi chiar fraze elaborate, compuse din mai multe cacofonii murdare, după exemplul "mama sa s-a căcat". Iată o realizare frazeologică de excepţie! Şi genul de exprimare pentru care mame grijulii de pretutindeni vor acoperi gingaş urechiuşele copiilor lor, să nu auză bieţii hal de exprimare pe stradă. Huo!

Oare "...sm sm..." este o smasmofonie??

Povestea cu frigideru'

2007-07-24T22:27:00.000+03:00

N-am putut niciodată să:

- prind o muscă cu mâna goală (chiar acum mi se învârt vreo două prin faţa ochilor - de la povestea cu frigiderul - şi nu reuşesc să scap de dânsele)

- mănânc seminţe ca Mărgelatu' (le bagi cu tot cu coajă în gură, le molfăi un pic şi separi chestiile interesante de coajă direct în gură.... nnnnnnaaaaaaaaaaaah)

- fluier cu degetele în gură (iese numai un soi de pfiu pfiu fără succes)

Iată-mă om matur şi fără a fi reuşit să realizez măcar atâta lucru în viaţă.

Care e povestea cu frigiderul?

Bătrânul Zil al bunică-mii a binevoit să-şi ia concediu fără plată fix pe căldurile astea. Aşa că a fost înlocuit, e drept fără pompă, din respect pentru deceniile în care a fost un fidel slujitor. Până să-i vină însă înlocuitorul de la magazin, au trecut vreo trei zile în care tot ce aveam mai de preţ a fost etalat pe masa din bucătărie şi a aşteptat aşa, la peste 30 de grade, venirea noului frigi-frigi. Aşa se explică drăguţele drosophile care nu mai contenesc acum să roiască înebunite prin toată casa, căutând strugurii şi nectarinele din care s-au tot înfruptat de două zile încoace. Ei, ghinion, drăguţelor. Am deschis toate geamurile şi tot nu ies, ale dracului, afară. Parcă ar şti :) Şi pentru că stau în casă în beznă şi scriu la laptop, normal că-şi găsesc de lucru prin faţa ecranului şi tot mă enervează pe mine.

Oare cât trăieşte o drosophilă? Ar fi trebuit să ştiu de la biologie, e adevărat.

2! Stai jos!

Deh, măcar ştiu că oaia are 8 cromozomi.

Şi că 0 dă la toată lumea şi AB4 primeşte de la toţi.

La curte, birjaar!

2007-07-23T17:14:00.000+03:00

Săptămâna trecută, la ceas de seară, mi-a venit brusc inspiraţia că mirosul şi debandada din casă nu mai pot continua la nesfârşit, deci la un calcul simplu reieşea că o pisică mai puţin ar fi dat, cel puţin parţial, nişte rezultate mai bune la hectar. Mai puţină caca, mai puţin dezmăţ, mai puţine chelălăituri şi încăierări. Care încăierări rezultau inevitabil în împrăştierea bijuteriilor de care dispun prin toate colţurile dormitorului, rostogolirea lor - dar de cele mai multe ori a unor bucăţi din ele, sniff snifffff - până prin sufragerie, cu mari şanse să fie de găsit după săptămâni de căutări prin spatele maşinii de spălat din baie sau sub covorul de lângă uşă. Aşadar am zis "stop!". Afară! Afară cu pisicile din ţară! Şi mi-a căşunat pe Ochişor, cea de-a doua sosită, pe care de mult nu prea o mai suportam. Şi consideram eu că de vină pentru desele certuri cu Jimmy nu putea fi decât ea (sămânţă de scandal, femeile astea... offf... offff.....).

Am luat rucsacul în spinare, am vârât Ochişorul şi am tras fermoarul peste. Am încălecat pe-o şea (ha!) şi m-am îndreptat spre cartierul de case în care stă maică-mea.

Prin dreptul bisericii Bazilescu (asta e pentru cine a auzit de cartierul Bucureştii-Noi) am dat de un taximetrist care rula cam cu 5 km la oră şi era deosebit de preocupat să-şi mângâie şi să-şi drăgălăşească partenera de drum. Eu, cu bicicleta, m-am gândit că nu se cade să-l depăşesc, că oricum voiam să fac pe prima stradă la dreapta. Şi am aşteptat cuminte în spatele lui, e adevărat că şerpuiam ameninţător în încercarea de a ţine direcţia cât de cât stabilă la viteza aceea. Ajunsă la colţ de stradă văd că musiu dă şi el de volan dreapta pe strada mea. Hait! Na că n-am scăpat de dânsul! În tot acest timp nea taximetristu' nu s-a uitat deloc în retrovizoare (check: don't forget to buy a bell and a night light). Cum spuneam, mă dau în dreapta, hop! şi taximetristu' în dreapta. Aştept un picuţ să văz ce face, văd că nici gând să meargă mai repede, decid să-l depăşesc prin stânga şi să-mi văd de drum. Mă avânt spre mijlocul străzii şi când mi-era aplombul mai în floare domnu' decide că a mers prea mult şi că probabil e cazul să se odihnească niţel. Calcă frâna, iar eu mijesc ochii şi apuc doar să mă văd catapultată peste portbagajul lui şi făcută grămadă cu tot cu bicicletă la câţiva centimetri de roata lui din spate. Mă ridic înjurând de mama focului şi încep să împrăştii cu generozitate puli şi morţi şi cristoşi şi mame şi răniţi şi căcaţi şi nenorociţi, iar pe alocuri, unde mamele şi răniţii se repetau prea des, reluam partitura până la epuizare. Liantul era, binenţeles, verbul "a fute". Frumos verb, n-am ce zice. Numai că taximetristul ştia şi el acelaşi cântec, şi ne-am pomenit împroşcându-ne unul pe celălalt cu invective plictisitor de asemănătoare, diferea doar genul :) Mă întreabă de ce înjur. Îmi stăpânesc pornirea vikingică de a înşfăca bicicleta şi de a i-o plasa drept între ochi şi îi spun "de plăcere futu-te-n gură!" "Mă simt deosebit, de-aia înjur!" El ripostează şi insistă să ştie de ce nu mă uit pe unde merg şi de ce nu merg pe trotuar. Eu îl rog să meargă el pe trotuar cu Loganul lui şi să-mi spună dacă are pe unde să se suie şi să circule. Decidem amândoi totuşi că e mai practic să ne înjurăm decât să facem teoria regulilor de circulaţie aşa că îi doresc să trăiască senzaţia de a fi aruncat peste capota unei maşini. Domnu' se umflă şi dă să se repeadă spre mine, tras cu disperare de prietena lui care se străduie din răsputeri să-l ţie. Îl întreb dacă i-a trecut prin cap vreo secundă să mă întrebe dacă sângerez sau dacă mi-am spart capul, dar în timp ce perorez aceste intrebări retorice realizez că faptul că sunt pusă pe harţă şi gata de lupta finală nu-l va face pe domnul cu pricina decât să concluzioneze că sunt sănătoasă tun şi că probabil am o doagă lipsă. Drept pentru care şedinţa se termină cu încă o sesiune de morţi şi de căcaţi, cărora nu le mai pot pune stavilă, iar omul renunţă la orice război cu femeia nebună şi se suie la volan şi pleacă. Înjurând în continuare tot neamul taximetriştilor, al deţinătorilor de Dacii şi al naţiunii conlocuitoare de culoare m-am umplut de draci şi de ulei negru de la lanţul bicicletei în încercarea de a readuce bicicleta pe linia de plutire. În momentul acela am realizat că în sacul din spinare aveam o pisică, pe care căzusem şi probabil era storcită toată. Am luat sacul de jos şi am constatat că mişcă, deci am decis să-mi văd de drum. M-am pictat pe faţă şi pe braţe cu vaselină şi am pornit scârţâind spre maică-mea. Atunci am realizat că piciorul drept mă doare îngrozitor şi că probabil o să descopăr nişte vânătăi de toată frumuseţea a doua zi.

Am mai mers o vreme, am găsit o curte fără câini şi oarecum ferită, am dat drumul la bestia din sac şi am lăsat-o pe stâlpul unui gard. Nu a părut nici surprinsă nici supărată. Probabil comparativ cu experienţa din sac libertatea de pe gard era un vis împlinit. Am mângâiat-o a părere de rău şi am pupat-o pe cap şi în bot. S-a cuibărit cu coada sub fund şi a rămas acolo privindu-mă cu ochi curioşi. Nu a încercat să vină spre mine când m-am îndreptat spre bicicletă. A stat acolo şi m-a petrecut cu privirea. M-am dus la maică-mea plângând şi de furie şi de părere de rău şi m-am oprit direct în baie. M-am calmat încetul cu încetul şi când m-am întors acasă mai târziu nu am putut decât să mă simt vinovată pentru tot ceea ce se întâmplase, şi să simt cumva că accidentul fusese pedeapsa mea pentru ce făcusem.

Îmi pare rău Ochişor.

[later edit]

Sunt plină de vânătăi de la coapsă până la gleznă.

Dragă Mioriţă

2007-07-15T23:48:00.000+03:00

Dragă Mioriţă,

M-am întors, după cum bine au scris ziarele de pretutindeni, în sfârşit, în ţară. Am revenit, cu alaiul ce mi se cuvenea, acasă.

La început îmi propusesem să scriu zilnic ce mi se întâmpla notabil în mica mea incursiune în ţara broscoilor. Dar pentru că timpul de scris pe blog se limita la o amărâtă de jumătate de oră, şi aia în fugă, la sfârşitul zilei, nu am avut chef să mai povestesc nimic. Acum că au trecut cele trei săptămâni, I don't quite see the point any more.

Aşa că o să o iau pe sărite, şi o să povestesc ce-mi aduc aminte.

Un episod ar fi cel cu cartela.

Mi-am propus să-mi iau o cartelă pre-pay ca să am de pe ce vorbi în voie. Trec peste faptul că individul de la magazinul GSM mi-a oferit amabil o cartelă la "doar 20 de euro" pe care mi-a vândut-o apoi la 30 de euro, pentru că încurcase oferta şi apucase să-mi completeze fişa. Trec şi peste faptul că pentru a o procura nu mă puteam adresa decât unei reprezentanţe GSM şi altundeva nu. Am să încerc să uit şi faptul că procedura a durat nici mai mult nici mai puţin decât o jumătate de oră, timp în care am fost fotografiată din toate unghiurile şi mi s-au pus întrebări din cele mai ciudate, şi astea pentru o amărâtă de cartelă pre-pay. După o luptă crâncenă cu mine însămi să nu izbucnesc în ţipete, am reuşit să trec cu bine proba "cumpără-o-cartelă-pre-pay-în-Franţa-şi-să-vezi-ce-o-să-te-distrezi" şi mi-am văzut liniştită de convorbirile mele naţionale.

Primul hop, şi care s-a dovedit a fi şi insurmontabil, a fost acela că nu-mi puteam dezactiva căsuţa vocală. Evident că orice firmă de telefonie mobilă procedează în acelaşi mod cretin, vânzându-ţi la pachet cu cartela ocazia ca toţi amicii care te sună să înjure copios robotul telefonic. Am încercat să sun la relaţii cu clienţii, după ce m-am convins că telefonul (care era al meu, mind you) nu avea nici un fel de deviere de apel activă. Deşi ţineam în mână o cutie plină cu fel de fel de pliante şi cărţulici frumos colorate care conţineau informaţii despre compania de telefonie mobilă, nu m-am putut folosi decât de numărul de relaţii cu clienţii. Ca orice consumator păţit, am întors pliantele pe toate feţele în căutarea unei informaţii privitoare la costul apelului. Nu scria nimic. Am sunat deci la relaţiile cu clienţii. Şi a-nceput. Cu oferte, cu reduceri, cu hau, cu bau, nimic de mesageria mea. Cu greu am ajuns să aflu şi ce tastă să apăs pentru configurarea mesageriei vocale. Din momentul ăla a început dansul. Ba apasă 1, ba 2, ba revino la meniu că nu pricepusem, iar 1, iar 2, aha, deci era corect, revino 1, bagă 3 în loc de 2, taca-taca, mesageria mea vocală pe nicăieri. Cum să configurezi, cum să asculţi, dar nimic despre cum să dezactivezi. După un circ care a durat câteva minute bune, am decis că trebuie să mă contectez cu cineva să mă lămurească. Şi am mai vâslit un pic prin noianul de informaţii, ajunsesem să compun ceva de genul 13212*12*13*211322*90 pe ecranul telefonului şi mă plictisisem, dar am ajuns în sfârşit să aud din gura doamnei robot că mă va conecta cu maaare plăcere la un operator, şi că mă avertizează că se taxează cu costul unui apel local. Hait! Adica cum vine asta? Furioasă, am renunţat şi la robot şi la mesaje şi la doamnă şi la telefon şi l-am aruncat dracului cât colo. Şi cu mesageria am şi rămas până am plecat de acolo.

Al doilea hop. Costul apelului. B. m-a informat cu bucurie în glas că pe mine mă costa la fel un apel local de pe cartelă cât de pe abonamentul meu românesc în ţară. Cu roaming. În jur de 50 de cenţi. Am ridicat din umeri. Ce să le fac? Nu eu stabilesc tarifele. Dă-i dracului.

Apoi, o chestie haioasă. La nici o zi după ce mi-am luat cartela, am început să mă bucur din plin de serviciile oferite de cartela pre-pay. Primesc un mesaj. Mă uit: "Sunt Cynthia, şi sunt umedă şi fierbinte, sună la ..." M-am frecat la ochi nevenindu-mi să cred. Mda... M-am simţit iubită :)

Data viitoare daca mi se mai întâmplă, vreau să fie un nume de bărbat. Nu ştiu de ce, dar Cynthia nu părea prea masculin :) Asta e discriminare. De ce să fie mesajele astea doar pentru bărbaţi? :)) Să primescc un "...ah, oh... sunt Ciryl şi mi-e foame... nu vrei să mâncăm o pizza împreună?" hihi :))

A bientot...

28

2007-06-19T12:01:00.000+03:00

Vineri. Căldură, zi plină. Telefon. Grabă, bagaj la repezeală, un moment de repaos furat între o periuţă de dinţi şi un prosop înfundat în geantă. Pisici la tot pasul. O coadă stufoasă de Ali matură şi tacticoasă trecând pe sub linia patului şi dispărând într-un unghi de parchet. Ochişor şi Jimmy, într-o luptă perpetuă. Îngheţată Nirvana în congelator, pe jumătate topită. Week-end la mare.

Sâmbătă. Somn. Soare. Magicianul. Mură. Nectarine. Struguri. Umbră. Cearşafuri albe. Drum de seară. "Hei, omule de nea". La mulţi ani. Un sărut furat peste bancheta din spate a maşinii. Prosoape ude, nisip, vin roşu, chitări, narghilea, mare limpede.

Duminică. Mare. Înorat. Bălăceală. Pica-pica, steluţe la suprafaţa apei. Ploaie torenţială. Un ceai cald, un prosop ud. Salată de fructe, Flori şi o frântură de viaţă în Spania, căldură, încă o tură de îngheţată.

Bucureşti - câh. Noapte. Linişte. O mână aruncată peste un spate gol, senzaţia pielii în buricele degetelor. Jimmy atingând pufos şi torcător mâna căzută peste marginea patului. Tramvaie. Depou. Linişte.

La mulţi ani.

Listă

2007-06-14T21:46:00.000+03:00

Chestii noi care au intrat în inventarul umilei mele case:

Bicicleta
Jimmy

Ar mai fi cutia cu Nirvana, dar nu am poză. Am mâncat-o.

Nirvana.

Nu poza.

2007-06-14T21:34:00.000+03:00

Trebuie să fie ILEGAL să faci o îngheţată atât de bună ca Nirvana Pralines&Cream.

Hmmm....

2007-06-12T12:09:00.000+03:00

Am tot încercat să scriu o însemnare, dar este prima dată când nu reuşesc din prima să exprim ce simt. Mi se pare o nedreptate, şi mă supăr, cum nu cred că m-am supărat până acum. Adică mi s-a întâmplat să vreau să scriu ceva, să iasă prost, şi să renunţ cu totul. Am mers tot timpul pe ideea că scriu pentru că am chef şi-mi face plăcere, şi nu pentru rezultatul în sine. Nu studiez însemnarea înainte să o public, cel puţin nu mai mult decât este decent, ca să corectez greşelile de ortografie şi să intre frumos în pagină. În rest, mă aşez la tastatură, scriu ce scriu, public, şi am terminat bâlciul. Nu am făcut niciodată nici o ciornă. Până acum. Şi acum nu fac altceva decât să mă uit la blestemata de ciornă, la cum am început-o, şi să realizez că VREAU să scriu lucrul ăsta, dar că nu-l scriu bine. Şi este atât de important pentru mine, încât ştiu că-i datorez măcar atâta lucru: să iasă bine. Vreau să scriu despre distanţa dintre ani, despre epava din Vamă de anul trecut şi despre epava de anul ăsta. Despre asta vreau să scriu. Anul trecut a fost pentru prima dată când m-am uitat la epavă cu sentimentul că ŞTIU că este acolo, pentru că până atunci nu o priveam decât ca pe un element al decorului. O priveam, dar nu o vedeam. Sau o vedeam, dar nu reprezenta nimic interesant. Un pic cam ca o stâncă. Nimic special.

Exista, atunci ca şi acum, în mine, o decenţă a admiratorului-care-nu-e-fan, a studentului-care-nu-vrea-bursă. Mă mulţumeam cu satisfacţia privitorului care nu are curaj să atingă o sculptură celebră. N-am ştiut că în urma gestului de a întinde mâna şi a atinge pânza unui tablou nu te alegi doar cu senzaţia tactilă specială de a fi atins frumuseţea ci şi cu minunata senzaţie că gestul tău te face puternic. Că e nevoie de curaj pentru a întinde mâna. Că eşti altfel decât cei care se mulţumesc să privească. Numai rezultatul.

Aşa m-am simţit eu anul trecut, într-o zi de august. M-am alăturat unui mic grup care înota până la epavă. Iniţial am zis "da, merg şi eu" şi am ţâşnit în picioare gândindu-mă că trebuie să fac chestia asta, că ar fi interesant, şi că nu pot să nu profit de ocazia asta. Cu cine altcineva aş fi avut eu ocazia să merg înot atâta drum? Nu mai înotasem niciodată atât de mult. Alegeam să sar cu paraşuta deşi nu făcusem decât pregătire teoretică. Poate comparaţia e un pic deplasată, dar nu eram departe. A şti să înoţi şi a înota doar lungimea unui bazin, ca la capătul lui să te bucuri că simţi gresia sub picioare nu înseamnă neapărat că eşti pregătiti să înoţi 30 de bazine fără oprire. N-am ezitat, şi am pornit la "înot" cu oamenii. Nu mi-a fost uşor. Dar nici imposibil. Şi pe măsură ce mă opinteam mai tare şi mă ţineam să nu rămân în urmă, realizam că treceam un prag al încrederii în mine pe care nu-l atinsesem niciodată. Şi mă forţam să rezist până la capăt. Şi până la urmă nu a fost cine ştie ce. Mă gândeam doar că nu poate fi aşa de greu, la urma urmei cei cu care mergeam înot păreau să o fi făcut de nenumărate ori şi nu păreau prea îngrijoraţi. Realizam în acelaşi timp ce în urmă eram dacă mă gândeam la o blestemată de partidă înot ca la un lucru atât de mare, când oamenii aceia rîdeau şi povesteau chestii în timp ce înotau.

Am ajuns la epavă. Nu-mi aduc aminte să fi simţit deseori atât de puternic senzaţia că eşti o chestie mică ce poate fi strivită într-o clipă de forţe cu mult mai puternice decât tine. Mă uitam la catargul ruginit şi mă închipuiam supravieţuind acolo zile sau săptămâni în şir. În final am făcut câteva sărituri în apă, de pe urma cărora m-am ales, ca o proastă, cu nişte dureri la coloană de care nu am scăpat nici acum, dar nu a contat. Şi nu cred că voi regreta vreodată. M-am simţit puternică. Şi bine.

Ce deziluzie anul acesta. Epava nu mai este ce era anul trecut. O bucată din ea s-a desprins şi a căzut sub apă. Ce a mai rămas a luat-o la vale şi este mai înclinată decât era anul trecut. Ca să urci acolo unde am stat anul trecut în fund, cu genunchii cuprinşi cu mâna, şi m-am uitat la mal, de la stânga la dreapta, şi m-am simţit atât de bine, trebuie să o iei un pic de-a buşilea, iar cum am stat eu nu mai poţi sta. Unghiul e prea mare. Nu am vrut să-mi pară rău. Nu am vrut să mi se pară urâtă. Dar aşa a fost. La jumătatea drumului spre epavă am realizat că nu mă sperie distanţa până acolo, chiar a fost incredibil de uşor, de odihnitor, ci faptul că nu o să o mai găsesc cum era. Că o să fie doar o bucăţică din frumuseţea care m-a încântat anul trecut. Şi aşa a fost. Simţeam ca şi cum aş fi venit acasă şi aş fi găsit casa arzând din temelii. Ca şi cum anul ce a trecut ar fi fost în bucata care stă acum sub apă. Cum să saluţi aşa ceva? Să-i spui: "bună, sunt eu, ce mă bucur că nu ai dispărut cu totul...." sau să oftezi "bună, ah, doar atât a mai rămas din tine...?" Îngrozitor de trist. Îngrozitor de puţin. Ştiu că a fost atâţia ani nemişcată, şi acum brusc s-a înjumătăţit. Mă sperie lucrul ăsta. Câţi ani vor mai fi până nu va mai fi deloc? Anul trecut am trăiat bucuria pe care numai un copil poate să o aibă când ştie că are dosiţi în puşculiţă bani pentru o îngheţată. Tot drumul până la ea, şi acea oră petrecută pe puntea ei. M-am bucurat cu bucuria mea, fără să-i las pe alţii să o vadă, şi am crezut în mine mai mult decât îmi fusese dat să cred până atunci. M-am simţit deasupra tuturor, deasupra mea, deasupra tuturor momentelor dificile trecute şi care aveau să vină. Am fost satisfăcută de mine. Şi de atunci mă întorc inconştient la momentul acela şi îl privesc în momentele mele de singurătate cu satisfacţie şi cu poftă. Şi-mi dau seama că mai vreau unul. Mai vreau un moment real, al meu cu mine şi pentru mine. Dar epava nu mai e cum era anul trecut.

Oare trebuie să-mi găsesc o altă epavă?

Cu liftul

2007-06-08T13:22:00.000+03:00

Ce ţi-e şi cu tehnologia asta...

Clădirea de birouri în care prestez săptămîna asta are neşte lifturi demne de o construcţie mai de soi. Să mă explic. Ele, lifturile, sunt 6. Nici unul nu e niciodată la parter. Nici unul nu e niciodată la 12. Nici unul nu e niciodată nicăieri. Dacă stau să mă gîndesc, nu am văzut niciodată două lifturi deschise la acelaşi etaj în acelaşi timp. Ceea ce mă face să mă gîndesc că de fapt e un singur lift, care, în spatele frumoaselor uşi de aluminiu sau de mai ştiu eu ce material se foloseşte în industria constructoare de lifturi în ziua de azi, face nişte scheme complicate pe verticală şi pe orizontală, şi sare de pe şine, schimbă cabluri, ca un veritabil SpiderMan al lifturilor, murmurînd ca pentru sine "apel de la parter, uşa 4! trebuie să fug!"

Sistemul de chemare a lifturilor este şi el deosebit. Există cîteva console cu butoane mari şi cărnoase, în dreptul cărora te postezi cînd te apucă un puseu violent de luat liftul, şi tastezi spre exemplu 9. Etajul la care doreşti să ajungi. După care aştepţi ca afişajul deosebit de inteligent al acestei industrii liftiere să-ţi afişeze uşa la care să te aşezi ca să-ţi vină liftul. Uşă la care te aşezi, şi-ţi vine. Cheful să o iei la fugă pe cîmpia din spatele clădirii, să-ţi tai venele, să îi omori pe turcii care au construit-o şi au ales sistemul ăsta blestemat de lifturi. Orice, numai liftul nu vine. Liftul are treabă pe alte meleaguri. Pînă vine el eşti deja ud (în cazul în care aveai nevoie la budă), deja în întîrziere (dacă aveai o întîlnire) şi deja divorţat (dacă aveai o nuntă programată la etajul al 11-lea). Asta pentru oamenii care lucrează în clădire.

Mai există varianta în care eşti un începător în ale liftului, şi cînd ajungi prima dată în holul cu multe uşi de lift, deschizi gura într-un început de rînjet tîmp, laşi să curgă o bală mică în faţa cuceririlor tehnice care au făcut posibilă naşterea unui astfel de Volvo al lifturilor, şi te duci la prima uşă de lift. Cauţi, ca bou', un buton cu "sus" şi "jos", ca la mai toate lifturile cunoscute, şi constaţi că ai doar consola minunată, ca un telefon, cu cifre, steluţe şi diezuri care mai de care mai frumoase. Şi un afişaj. Şi stai. Şi trece un micuţ funcţionar de bancă pe lîngă tine, tastează din viteză un 2, aşteaptă să vază ce îi ghiceşte oracolul lifturilor, ţuguie buzele într-o repetare fugară a "E"-ului afişat de consolă, şi se înfiinţează în dreptul uşii indicate. Ochii tăi sclipesc invadaţi de inteligenţa sistemului, şi ca o maimuţă tastezi 8-ul care te interesează pe tine. Afişajul zice "E" şi faci şi tu ca funcţionarul antemenţionat. La capătul unei aşteptări de 3 generaţii şi o urcare cu liftul tapetat cu oglinzi jenant de precise ajungi sus şi esti brusc satisfăcut.

Dacă însă eşti din categoria oamenilor ca Bondan, tastezi de exemplu "0" cînd eşti la parter. SpiderLift inspiră adînc, sub acoperirea întunericului în care îşi duce, zi de zi, existenţa ternă, şi exclamă: "WTF?!?" Şi dintr-o mişcare abia perceptibilă a buricului degetului mic comandă afişajului consolei pe care şi-a depus Bondan degeţelul în urmă cu trei milisecunde două mari semne de întrebare. Bondan, convins, mai tastează o dată "0". Semnele de întrebare persistă. Ne luăm totuşi seama şi tastăm "8". SpiderLift clipeşte a înţelegere şi-şi face datoria: "F". Apoi se avîntă către următoarea destinaţie. To boldly go where no elevator has ever gone before.

Am uitat de unde începusem. Ah, da. Spuneam că sunt nişte lifturi foarte frumoase. Dar complet inutile. Sunt 6. Şi la parter sunt dimineaţa 879 de indivizi dornici să meargă la lucru. Şi toţi URCĂ. Şi toţi tastează cîte un etaj. Şi tuturor le afişează aceeaşi literă. Şi toţi aşteaptă ca proştii în dreptul aceleiaşi uşi. Care uşă se deschide după ce ar fi avut timp să urce şi să coboare de două ori un lift într-un bloc de 10 etaje din Berceni. Nu poţi să te urci în alt lift decît cel pe care ţi-l indică afişajul, pentru că rişti ca liftul să nu se oprească la etajul dorit de tine. Lifturile sunt programate să se oprească numai la etajele tastate pe consolă. N-ai tastat, nu primeşti. Tastezi, trebuie să aştepţi. Dacă ajunge din greşeală un lift la parter în timp ce tu aştepţi cu ceilalţi 878 de fraieri liftul "B", acel lift nu este pentru tine. Şi nici nu-l poţi lua. De ce? Pentru că nu-l meriţi. El este pentru alţii care probabil se dau cu capul de pereţii de la etajele 7, 11 şi 12 de vreun sfert de oră. În rest nu se mai întîmplă nimic. Dacă totuşi sistemul minunat se prinde că un pic peste o jumătate de milion de funcţionari doresc să urce la 9, după ce coada la uşa "B" a atins lungimi nebănuite, consimte să informeze tastatorii veniţi mai pe urmă să se aşeze la uşa "A". Şi schema se repetă.

Ieri am greşit. Am uitat că mă aflu într-un sistem şi că trebuie să mă supun lui. Şi, fiind la etajul 8, am procedat conform regulamentului, şi am aşteptat liftul "F" (ca o paranteză, se pare că de la 0 la 8 şi invers numai F prestează. Probabil că e ca trenurile. Mai ştii?) Şi gîndindu-mă la alte chestii, am uitat că nu am voie să mă uit la alt lift decît la liftul ales pentru mine de sistem. S-a deschis o uşă undeva în perimetrul holului, şi m-am băgat în lift. În lift un domn. Domnul urca la 11. Uşile s-au închis. M-am prins prea tîrziu că am făcut greşeala vieţii mele. Am urcat la 11. Acolo, pentru că în lift nu există buton de etaj, trebuie să ieşi pe hol şi să te conversezi cu consola. Ceea ce am făcut. Liftul a rămas în urma mea, gol, cu uşile deschise. Am tastat repede 0, şi am considerat că ar fi firesc să mi se indice liftul "F" pentru coborîre. Ei bine, nu. Consola mi-a indicat "B", după care uşile liftului meu "F" s-au închis, iar eu mi-am îndreptat privirea către "B". Şi am aşteptat. Şi am aşteptat. Şi am aşteptat. Presupun că etajul 11 este un etaj rău, pentru că liftul meu "B" nu a venit, deşi eu eram cuminte. Am avut timp să cînt trei strofe din "Il pleut bergere" pînă a ajuns liftul la mine. De menţionat că nu s-a mai deschis nici o altă uşă de lift. Şi chiar dacă s-ar fi deschis, nu aş mai fi repetat greşeala. M-a costat scump momentul meu de rătăcire. În loc să ajung de la 8 la 0 în 10 secunde, am făcut vreo 10 minute, cu escală la 11.

Cioc guzel. Halal să ne fie!

Serviciu contra serviciu

2007-06-01T16:35:00.000+03:00

M-am întors în cadrul destul de familiar al şedinţelor pline de apret şi plict. Ieri mi-am petrecut prima jumătate a zilei şezând confortabil pe scaun la o şedinţă la care am participat doar cu urechile. La un moment dat urechile mele refuzau să mai asculte, şi mă apucase o toropeală demnă de o cauză mai justificată. Măcar dacă mi-aş fi pierdut nopţile... Aş! Mi-am pierdut antrenamentul. După trei cafele eu tot încercam din răsputeri să mă ţin trează, dar pleoapele o tot luau la vale, şi mă gândeam îngrozită că în toată zumzăiala aia cuminte din şedinţă o să fac senzaţie dacă îmi pică brusc capul pe birou, cu un zgomot înfundat. Buff! :) Am resistat, though...

Greu a fost că în afară de tabelurile plicticoase desfăşurate pe ecranul de proiecţie nu părea să mai fie nimic altceva care să-mi distragă atenţia de la somn. Printre participanţii la şedinţă s-a numărat un spaniol cu faţă de jeleu, ochi migladaţi, obraji umflaţi şi nărişoare dilatate într-un soi de curiozitate porcină faţă de ce se petrecea în şedinţă. Şi-a petrecut întreaga zi ascultând cele spuse, şi a vorbit numai când a cerut ajutorul colegei mele Flori ca să facă rost de nişte timbre să trimită o scrisoare acasă. Idiomul folosit a fost un fel de spangleză stricată, cu un excelent "th" în loc de "s". Mai era un francez à la Tom Cruise, cu freză de Grease şi maniere de bar, aplecat încruntat peste laptopul la care a butonat fără încetare toată ziua. Utilizator de franceză ultra-rapidă din care am făcut eforturi să prind câteva cuvinte cunoscute, şi vorbitor de un soi de spaniolă cu accent atât de evident franţuzesc încât m-am prins destul de greu că făcea switch între cele două limbi. În rest, omul şi-a văzut de laptopul lui, fără să-i pese de ce se petrecea în şedinţă. De vreo două ori a fost întrebat ceva, şi văzând că nu răspunde, pentru că el nu are nici o treabă cu ce se petrece în jurul lui, am urmărit cu toţii amuzaţi cum reacţiona, ca un om trezit din somn, ridicând brusc capul din laptop, mijind ochii spre cea mai apropiată sursă de zgomot, şi încercând, cu sprâncenele încruntate a "oops, ăştia vorbeau cu mine" să înţeleagă sensul întrebării. Turuia rapid un răspuns, conversa cu unul sau cu altul, după care pac!, capul la loc în laptop. Capul de afiş al şedinţei a fost un spaniol care nu vorbea franceza, însoţit de o damă fină şi un domn manierat, amândoi francezi, care au făcut slalom între cele trei limbi. Scopul şedinţei era clarificarea unor cerinţe tehnice pentru realizarea unei interfeţe între două aplicaţii. Una făcută de spanioli, cealaltă făcută de francezi. Documentaţia fiind în engleză. Spaniolul nu vorbea franceză, francezii nu vorbeau engleză, nici prea multă spaniolă, şi deci a fost fun să-i văd chinuindu-se. Am stat cuminte în colţul meu, luptându-mă cu somnul.

Am avut din nou ocazia să aplic îngrozitoarele scheme de imaginaţie la care ajung din prea mare plictiseală, şi mi i-am închipuit, rând pe rând, pe colegii de şedinţă, dezbrăcaţi (evident :)), mai bătrâni cu 30 de ani, făcând sex, alergând după autobuz, cu sau fără ochelari, pe bărbaţi machiaţi şi cu pălării cu pene în cap, pe femeie vânzătoare la un aprozar sătesc etc. După ce m-am plictisit şi de asta, am început să joc biscuitele de una singură, am înşirat coduri de cifre şi le-am însumat, până când s-a făcut spre seară. Mi-am dorit în nenumărate rânduri să fi avut şi eu un laptop în braţe şi să scriu pe blog dacă altceva nu puteam face, sau să fi putut continua de citit cartea la care trudesc de două săptămâni.

Am fost singura cu blugi din sala de şedinţe. Restul erau costumaţi corespunzător. Adică îngrozitor. În costume, cu cravate. Până acum un an şi ceva aşa eram şi eu. Nu mă mai pot însă întoarce la o astfel de rutină. Fug de ea cât pot de mult.

Senzaţia cea mai urâtă a fost însă cea de la intrarea în clădirea de birouri: un hol de intrare, şase lifturi, ora 9. De afară curgeau spre clădire, din toate direcţiile, valuri valuri de domnişori şi domnişoare îmbrăcaţi identic, parfumaţi, cu nelipsite sacouri sau taioare, cravate şi cămăşi, pantofi lustruiţi, genţi de laptop şi dosărele în braţe. Să nu uităm evident şi de ecuson. O parte îşi scuturau încă absenţi cheile de la maşină, conversau unii cu alţii în aşteptarea liftului, se hlizeau mai mult sau mai puţin pe teme legate de trafic, ore de lucru sau vreme. Am văzut în fiecare din ei bucăţi din acele lucruri care fac un angajat de bancă/multinaţională să iasă în evidenţă ca nici un altul: timesheet, reporting, internal memo, Lotus Notes, lunch break. Am simţit mirosul de hârtie de copiator, am auzit aievea clipocitul a sute de calculatoare aglutinate într-un open space ale cărui geamuri dau peste praful cărămiziu al vreunui cartier, oferind vederea de ansamblu a etajului al 12-lea, mi-am închipuit pauza de ţigară la parter, cantina firmei şi ritualul aprovizionării cu iaurt şi cornuleţe pentru că "azi ţin regim fată", aerul condiţionat care niciodată nu se închide, geamurile care niciodată nu se deschid, recepţia frumos luminată, şedinţele cu videoproiector şi feţe plictisite, tocurile şi fustele drepte şi fără fantezie, cariera perfectă, maşina perfectă, vacanţa perfectă, "când îţi iei anul ăsta concediul?" etc. M-am uitat la unghiile mele tăiate în carne şi la blugii mei tociţi, la MP3 playerul atârnat neglijent de gât şi la toată firăraia care îl însoţeşte, şi mi-am adus aminte de insuportabilul sentiment de claustrofobie pe care l-am simţit în scurta mea experienţă de muncă într-una din firmele din "Big Four". Opt ore de muncă pe zi mă goleau pe dinăuntru de orice fel de chef de a mai face ceva în ziua respectivă, şi chiar dacă orarul de lucru era generos cu mine şi-mi permitea să apuc suficient din zi încât să mă întreb chiar ce aş mai putea face, urlam pe dinăuntru de disperare şi cu acuta senzaţie de disconfort pe care ţi-o dă numai statul într-o cuşcă. O cuşcă aurită.

O să-mi trăiesc viaţa fugind de aşa ceva. O să îmbătrânesc. Şi o să-mi doresc să sufăr de bolile mele. Nu de bolile vreunei multinaţionale. O să vreau să fiu mioapă pentru că am citit mult şi fără multă lumină şi mi-am stricat vederea buchisind cărţile preferate de science fiction, de exemplu, şi nu pentru că am stat ore suplimentare fără număr să termin rapoartele pentru firmă. O să vreau să am probleme cu coloana pentru că am sărit de pe epava din vamă şi mi-am tasat două vertebre, nu pentru că mi-am tocit curul stând pe scaunul cu spătar perfect din biroul perfect al firmei perfecte situate în clădirea perfectă. O să vreau să am ulcer pentru că am mâncat aiurea şi picant şi fast food, şi nu pentru că am fumat două pachete de ţigări pe zi în pauzele dintre şedinţe şi nu am mâncat decât un biscuite în anii mei de lucru la fima perfectă. O să vreau să am cicatrici pentru că m-am tăiat încercând să montez cortul la munte sau rupându-mi piciorul la schi, şi nu tăindu-mă cu hârtia de la imprimantă sau cu cutterul. Şi apoi o să mor :)

Asta dacă nu mor de plictiseală în şedinţele programate pentru următoarele 3 săptămâni :)

Ochişor

2007-05-27T12:49:00.000+03:00

Lui Ali i se pregătea ceva de mult. De multă vreme nu mai avusese ea un competitor pe măsură. O altă pisi pisi. Şi iată că a apărut Ochişor.

După cum se poate vedea în imaginea alăturată, Ochişor este o bestie bicoloră, cu o personalitate cel puţin la fel de controversată ca a lui Ali, şi un trecut tumultuos. Manifestă aceleaşi trăsături de caracter şi aceleaşi obiceiuri proaste, care sunt, fără îndoială, semănate genetic, pentru că educaţia de pension pe care ne-am străduit să i-o dăm de când stă la noi nu poate fi considerată a fi de vină. Pentru ce? Pentru faptul că muşcă, zgârie, sare, se luptă, scuipă şi muşcă din nou, fără a fi atacată, fără nici o urmă de ostilitate. Coatele, antebraţele şi degetele i se par de o frăgezime nemaiîntâlnită, drept pentru care se înfruptă din ele cu mare pasiune. Stă pe spate, cu lăbuţele în sus, urechile date pe spate, şi din picioarele de dinapoi împinge cu sete obiectul torturii, lasă colţii să se înfigă în carne şi parcă aşteaptă să se scurgă veninul, dar se vede treaba că nu prea-i iese. Nu e prea târziu cred să avem o discuţie cu ea despre părinţii ei. Nu, Ochişor, părinţii tăi nu erau veninoşi... :)

Pentru eternitate, o mică poză cu Ochişor.

Restul, mai târziu. Acum duşmanul de moarte mă pândeşte şi vrea să-mi ia laptopul.

Am fugit.

Cu bicicleta prin Bucureşti

2007-05-22T17:21:00.000+03:00

Aşadar. Am luat-o la roată cu bicicleta prin oraş, şi am început printr-o sesiune de testare aseară târziu, gândind că ar fi bine să fac traseul spre serviciu pe răcoare şi linişte, să mă cronometrez, şi să văd pe unde ar fi mai bine să o apuc. Drumul la dus a fost ok, am testat şi piatră cubică şi asfalt, bicicleta se ţine foarte frumos pe dâmburi şi hopuri, nu se simte. Am văzut şi cât de bine sunt gândite trecerile de pe trotuare pe carosabil de la un cartier la altul, şi m-am bucurat chiar foarte tare că pe la mine pe aproape trotuarele sunt largi, trecerile line, şi e mai mare plăcerea să pedalezi în largul tău. Am luat-o pe la piaţa Presei, pe la Arcul de Triumf, am ajuns pe la Piaţa Dorobanţi şi apoi am făcut cale-ntoarsă. La întors nu mi-a mai ieşit totul atât de bine :), m-am înfipt într-un jeep parcat regulamentar, şi după ce mi-am cules stelele verzi şi minţile împrăştiate, am continuat vitejeşte, strângând din dinţi la usturimea din cot. Şi cum cu două nu te plouă, la Televiziune am comis-o a doua oară, dar grav, în încercarea de a trece de pe carosabil pe trotuar, şi am luat o trântă pe asfat, de pe urma căreia mă refac şi acum. Adicătelea în dreptul unui restaurant era o deschidere din trotuar spre carosabil, suficient de largă încât să încapă şi o maşină prin ea, drept pentru care restaurantul a considerat util să blocheze trecerea cu un lanţ maaaaare maaaaare, ca să nu mai urce maşinile pe acolo. Hait! Şi m-am nemerit eu pe-acolo, cu avânt, şi pe bezna din zonă am luat lanţul în plin. Clangg! Zdrangg! Un paznic nedumerit a admirat un picuţ peisajul, din restaurant nişte feţe palide au ridicat capul să vază de unde vine zdrăngăneala, eu m-am cules înjurând şi frecându-mi piciorul, am îndreptat ghidonul care arăta suspect de şui, şi m-am înturnat spre casă.

Per total, experienţa a fost foarte foarte bună.

Am făcut un duş bun (mult mai bun după un picuţ de efort) şi am adormit buştean, după ce m-am oblojit cu cârpe ude şi gheaţă pe piciorul rănit.

Astăzi am luat traseul pe lumină. Ei bine, nu mai era aşa de bine ca ieri seară. Ce nu era ieri seară da' era din belşug azi dimineaţă?

1. Trafic. Mult trafic. Claxoane, maşini parcate, trotuare înţesate cu maşini parcate, pietoni (deh, trebuie să circule şi ei pe undeva). Pe unde mai rămâne unui sărman biciclist să o ia? Păi pe carosabil. Unde maşinile una două vâjâie pe lângă tine şi din 10 se găseşte una care să urle "huooooooooo......!" sau "vezi pe unde meeeergi.....!" La un moment dat am luat-o pe un trotuar drăguţ, care mi s-a frânt în faţă, şi am decis să ies pe carosabil. Numai că strada era cu sens unic. Dar am continuat. Şi nu am avut nici o problemă cu autobuzele care veneau spre mine, loc era suficient. M-am împotmolit însă în dreptul unei pietonese care încerca să se introducă într-un autoturism parcat. Doamna în chestiune a avut prezenţă de spirit şi a anticipat în ultima clipă impactul nefericit între mine şi portiera ei, drept pentru care s-a ferit, ţopăind pe nişte tocuri cui roşii şi trăgându-şi geanta la fel de roşie din dreptul iureşului (la fel de roşu :D - da, bicicleta e roşie :D hihi...), nu fără a exclama: "Măi" Ia uite-o măăăii!! Pe contrasens!!!!" Restul probabil e istorie, că nu am mai prins continuarea.

2. Ţopârlani. Cel puţin trei la număr. Unul care stătea în staţia de autobuz m-a tras de geantă în timp ce stăteam şi eu la semafor. Altul s-a făcut că se dă către mine să mă sperie, de pe trotuar, când din spatele meu tocmai se scurgeau rîuri rîuri de maşini scăpate pe culoarea verde. La numărul trei s-au clasat muncitorii de pe o clădire în construcţie care au exclamat ceva despre mâncare, bicicletă, fată şi nişte dorinţe trupeşti incerte.

3. Priviri mirate. Majoritatea pietonilor m-au privit cam şui, de fiecare dată când urcam pe trotuare să mă deplasez. Unii cu curiozitate, alţii cu respect. Nu ştiu ce le trece prin cap, dar pot să-mi închipui. Până mai ieri şi eu făceam parte dintr-una din cele două categorii.

Ideea e că Bucureştiul are loc doar pentru două tipuri de călători: pietonii şi automobiliştii. Pe carosabil nu e loc din cauza autoturismelor, până la urmă e locul lor de desfăşurare. Pe trotuar nici atât, pentru că acolo se întâlnesc şi pietonii (care nu au reflexe de ferit sau stat pe o singură parte, aşa că pe ei îi urneşti foarte greu, mai ales dacă merg în lanţ de-a latul trotuarului) şi maşinile parcate, care mai de care mai aproape de ziduri sau de garduri. Mai treci cu bicicleta dacă mai ai pe unde. Dacă ieşi în stradă, ţi-o iei în freză de la vreo maşină. Nu mai vorbesc de autobuze sau troleibuze. Dacă te-ai nimerit în spatele vreunui troleibuz, o să ai o relaţie de "depăşeşte-l că stă în staţie" / "prinde-l din urmă că te-a depăşit" continuă, atâta timp cât traseul e comun. Dacă stai pe trotuar, te loveşti de pomi, pietoni, maşini parcate, şi iei nişte borduri în plin, acolo unde între trotuar şi carosabil nu e făcută pantă. Offf. Greu. Nici unui scuterist sau motociclist nu-i e uşor, aşa că nu mă mir. Avantajele sunt că poţi să te hlizeşti la coloanele de maşini care abia se târăsc de la un stop la altul, în timp ce tu pedalezi de numa-numa şi îi laşi în urmă muuuuuuult muuuuuult :) Poţi să treci pe trecerea de pietoni, s-o iei prin parcări, pe trotuare, prin parcuri etc. Din punctul ăsta de vedere nu ai restricţii.

Mi-am luat şi un antifurt, dar deocamdată mă limitez la a mă parca cu bicicleta în spaţii închise, de unde să nu-mi fie frică că o să mi-o ia cineva.

Aştept de la Bobby MP3 player-ul meu, că m-am plictisit să nu aud decât "vrrrrâânnnnnncccc.... vrrrrrrââââânnncccccc...." de la spiţe, şi vreau neapărat să-mi cumpăr un claxon. Pentru pietoni. Nu prea merge să zici "pardon" sau "pârtie". Sună aiurea :)

Într-o însemnare viitoare, poze cu bestia.

Pe curând.

Back to the subway

2007-05-21T09:11:00.001+03:00

Prietenul meu metroul loveşte din nou.

Fraţi bucureşteni, am început din nou să frecventez dedesubturile capitalei, de parcă experienţa din ianuarie nu mi-ar fi fost suficientă. Şi care orice om care face lucrurile cu cap, de data asta intenţionez să-l frecventez timp de trei luni, nu una, că doar aşa e mai frumos. Mă întreb oare ce urmează? Un an? Forever? Doamne fereşte!

Astăzi am stat din nou la coadă la urcat scările. Şi la Victoriei, şi la Universitate. Am stat în picioare într-un metrou înţesat de oameni care sufereau de aceleaşi probleme ca şi mine: de ce să te apuci şi cum să-ţi ţii echilibrul. Geanta de laptop mi-a fost din nou duşman de moarte, pentru că am reuşit cu ea să agăţ diverse chestii în drum şi la momentul ieşirii din vagon mi-a cam îngreunat mişcările. Îmi luasem o carte cu mine să citesc pe drum. Ha! Ce glumă bună...

Dacă am noroc şi timp şi-mi ajung banii, diseară mă duc să-mi cumpăr o bicicletă. Îl dau dracului de metrou şi de transport în comun, şi intenţionez să nu dau un sfanţ la taxiuri.

Pe mâine! Cliiing cliiiiggg

Şi despre vot

2007-05-18T15:22:00.000+03:00

Întrebarea mi-a fost pusă de câteva ori în ultimele două săptămâni, cu variaţiuni pe aceeaşi temă: "cum votezi?" Răspunsul meu a fost cel pe care-l consider firesc: "îmi pare rău, nu comentez", şi care a smuls de la toţi aceeaşi reacţie: de stupoare.

Nu înţeleg de când este discreţia o stare de anormalitate. De unde şi până unde avem dreptul să chestionăm alegerea celui de lângă noi şi să-l forţăm să se exprime? Chiar atât de perverşi am devenit încât nici măcar dreptul la a-ţi ţine pliscul îl negăm celor din jur? Avem chiar atâta nevoie să ştim ce e vecinul? Şi cu cine votează? Adică nu am reuşit să trecem peste momentele '90 când ori erai fesenist ori erai ţărănist? Sau, dacă tot ne referim la aceeaşi perioadă, depeşăr, rocker sau rapper? Ce e cu vehemenţa asta în exprimarea opiniilor politice? De când suntem obligaţi să avem o părere? Şi dacă da, de când suntem obligaţi să o raportăm? Vă rog frumos să mă iertaţi, stimaţi concetăţeni, dacă eu consider că opţiunea mea politică, ca şi venitul meu lunar şi frecvenţa relaţiilor sexuale, mă priveşte personal, şi nu sunt obligată să o anunţ cu voce tare. Dacă eram obligată, nu mai era votul secret, sau...?

De când a-ţi ţine gura echivalează cu "aaaa, deci votezi NU! Gata, m-am prins!"?? Sau cu "cum adică nu spui? Ce? Ţi-e ruşine?"

Am să răspund. Mi-e ruşine de privirea tuturor celor care ar putea să mă vadă cu alţi ochi doar prin prisma alegerii politice. Pentru că dacă pui o astfel de întrebare, vrei să te lămureşti dacă omul ăla e alb sau negru. Pentru că tu eşti alb. Şi vrei să vezi dacă ăla e negru. Sau invers. Pentru că zilele astea cu toţii ne împărţim în două tabere. Cei albi şi cei negri. Şi uităm din păcate că aceste două tabere sunt fictive. Pentru că atât cei care votează DA cât şi cei care votează NU fac tot acelaşi lucru! Îşi exercită puterea suverană prin exprimarea opiniei lor politice libere! Iar faptul că votează NU sau DA nu îi diferenţiază cu nimic unul de celălalt. Totul e o chestiune de percepţie. Dar toţi cei care votează o fac pentru că au convingerea că votul lor va aduce un viitor mai bun, şi cu asta basta. Din păcate alegerea politică pare să fie mai importantă decât gestul în sine. Cum ar fi să critici două rude care duc flori la patul unui bolnav şi să-i categoriseşti în funcţie de floare. "Aaaa, ce bou e ăla, i-a dus garoafe.... hă hăă". Sau: "Eee, frumoase frezii, îţi dai seama cât or fi costat?". Prostii. Bolnavul tot e fericit că i s-au adus flori. Sunt de acord, nu i-ai adus flori, eşti cam nesimţit, şi asta te expune unei critici mai justificate. Aşa şi la vot. Sunt împotriva abţinerii de la vot, pentru că orice abţinere este de fapt un refuz de a participa, şi nu este o sancţiune a unuia sau altuia din partide, ci un act stupid de ignorare a realităţii şi de evitare a responsabilităţii.

Ne preocupă prea mult ce au ceilalţi în curte. Şi suntem ipocriţi. Deşi 364 de zile pe an nu facem mare lucru pentru ţară, brusc în ziua referendumului suntem patrioţi sau hoţi. Suntem buni sau răi. Fals. Suntem la fel de buni sau la fel de răi tot timpul. Aşa eram şi în ianuarie. De ce nu m-a întrebat nimeni în ianuarie ce gândesc despre Băsescu? De ce m-ar întreba acum? Pentru că e la modă? Pentru că dai senzaţia de spirit civic dacă te înflăcărezi şi-ţi trâmbiţezi opinia în gura mare? Ne doare în cur de consecinţele actelor noastre, pentru că nu reuşim nici măcar în proporţie de 1% să înţelegem ce înseamnă implicarea socială (nu vorbesc de cea politică), iar când vine ziua de vot, suntem brusc democraţi, liberali, pesedişti sau conservatori. Şi ne permitem să-i judecăm pe ceilalţi în funcţie de ce au votat.

Eu nu judec pe nimeni şi nu vreau să ştiu ce a votat fiecare. Aşa cum nu mă interesează consistenţa scaunului de dimineaţă al vecinei de la 4, nu mă interesează nici ce a votat. Mă interesează rezultatul. Mă interesează doar să nu pută pe coloană până la mine la parter.

Şi nu, nu apreciez mesajele bulk pe messenger sau mailurile cu tema "votează DA până nu e prea târziu" etc. Pentru că nici unul din cei care le trimit nu o face din convingerea că el ştie mai multe despre subiect, ci din spirit de turmă.

Ce-am vrut să spun cu toată povestea asta? Nimic. Lăsaţi-mă în pace doar. În fond, lumea va fi la fel şi mâine după referendum, indiferent că ştiţi sau nu cu cine am votat eu. Poate chiar mai bună.

Răpire

2007-05-18T13:35:00.000+03:00

E clar. Am nevoie de o maşină mai mare. Adică dacă ar fi să fiu răpită şi transportată în portbagajul propriei maşini, ar exista câteva mici probleme de "acomodare". Şi hai, trecând peste asta, că doar eu aş fi răpită, nu ar conta cât sunt eu de confortabil instalată, dar răpitorii??? Să se vază chiar aşa corpul delict de la o poştă?? Nu merge.

Apel disperat către toţi oamenii cu inimă. Ajutaţi un biet sărman să-şi ia 4x4....

Corbu

2007-05-14T17:42:00.000+03:00

Plaja de la Corbu. Pentru cine nu ştie, este la nord de Constanţa, la o jumătate de oră de mers cu maşina. Nu recomand nimănui să meargă acolo, nici măcar în vizită. Este un loc rău. De la intrare te întâmpină un panou care te anunţă că este proprietatea unui minister, nu spui care. Scrisul galben pe fond roşu şi semnuleţul de cap de mort extrem de expresiv sunt tot atâtea semne că e de rău dacă zăboveşti mai mult decât e cazul colo. Dacă ai venit cu chef de mici, bere şi muzică, ai greşit drumul. Ce cauţi e fix în direcţia opusă. Spre Costineşti. Aici când ajungi nu ai voie să asculţi muzică făcută de mâna omului. Poţi eventual să stai să priveşti diverşi ţopârlani care şi-o aduc cu ei pe a lor, fie că e pe CD-uri, fie că e la postul de radio Fantastik FM. Cu ocazia asta poţi să te întrebi într-o doară cu ce ai greşit de te urmăresc până şi aici pe ploaja de la Corbu tocmai de la buticul din colţul blocului tău din Berceni, sau poţi să nu te mai întrebi nimic. Poţi să te minunezi de veselia unui câine care aleargă păsărele şi diverşi alţi patrupezi prin nisip şi apă, şi să faci abstracţie de cei şase zgârie-brânză în bermude şi tricouri suflecate care vorbesc tare şi rîd de parcă plaja ar fi toată a lor. Care plajă se întinde toată toată, fără să o poţi cuprinde cu privirea de la un cap la altul.

Şi care e presărată toată cu scoicişoare de toate culorile şi formele, într-un morman dezordonat de sidefiu şi alb orbitor, ca o dâră de sare presărată de-a lungul plajei.

Drumul până la plajă trece prin nişte lanuri care par să nu se mai termine, de rapiţă şi grâu. Mai mare frumuseţea. Nu ai senzaţia că eşti într-un loc special până nu ajungi fix aproape de plajă. Abia atunci peisajul monoton de câmpie lasă loc unei privelişti absolut senzaţionale, pe care o poţi admira de pe vârful unui mic deal care e foarte aproape de ţărm. Dacă timp şi inspiraţia să ai aparatul foto la tine să prinzi în poză o pasăre extrem de frumoasă care bântuie pe acolo şi care e foarte colorată, te poţi considera norocos. Dacă nu, te scuturi de praful gălbui cu care din abundenţă te umple terenul prin zona respectivă, îţi iei bagajul la spinare şi cobori o rîpă nu foarte uşoară, mai mergi 200 de metri şi ajungi la plajă.

Totul este breathtaking. Chiar şi simplitatea peisajului înţesat de ciulini şi tufe urâte, la margine de nisip, are ceva absolut încântător. Poate simplu fapt că sunt încă acolo, şi că în locul lor nu s-a înălţat un birt. Încă.

Altceva nu prea aş mai putea spune. Totul e mult prea simplu acolo ca să mai ai ce spune. Plajă, mare, briză, ciulini, câini veseli, scoici frumoase. Şi midii :) Midii multe. Şi cam vii :( Pe plajă...

J'veux pas de visite

2007-05-10T20:48:00.000+03:00

Cam aşa zice una din melodiile Lyndei Lemay, o cântăreaţă canadiană despre care am aflat în urmă cu câţiva ani, şi care-mi place tare. Dar nu despre cântăreaţă este vorba. Ci despre chestia asta: "j'veux pas de visite". Ideea în sine. Ideea că vrei să fii singur cu tine şi să nu te deranjeze nimeni. Nu vrei să te viziteze nimeni. Nu vrei să-ţi sune nimeni la uşă, nu vrei să ştie lumea că eşti acasă, nu vrei, uite, ei bine, nu vrei să-ţi împarţi viaţa cu nici un oaspete, vrei să nu ştie nimeni de existenţa ta. Pentru unii dintre noi este o stare cvasi-permanentă (:), majoritatea... mă rog... fiecare ştie pe unde se situează. Poate că nevoia asta vine din supraexpunerea pe care o ai peste zi, când dai mâna cu opt sute de oameni, vorbeşti la telefon mii de minute, semnezi o sută de hârtii, alerg în cinşpe direcţii, şi când vii acasă te mai aşteaptă şi un teanc de rufe necălcate, copiii urlă de foame, n-ai udat grădina, puii mei, nu ştiu, lucrurile nu se mai termină, s-a făcut ora 01:00 şi tu tot alergi de colo colo teleghidat prin casă, cu handsfree-ul agăţat de ureche, şi te întrebi dacă o mai fi deschis la Metro să te duci să iei mâncare pentru câine. Dacă între toate astea reuşeşti să strecori şi un telefon la mama, care te roagă de două săptămâni să treci pe la ea să o ajuţi să mute un dulap, eşti foarte capabil. Sau un mic accelerat. Şi eşti pe drumul cel bun către un ulcer perforat, pentru că nu apuci să mănânci nici sănătos, nici regulat, nici.... apropo... ai mâncat pe ziua de azi?

E posibil ca momentele tale cu tine să lipsească cu desăvârşire, în afara celor petrecute în maşină, în vreun ambuteiaj. E posibil să-ţi doreşti să ieşi la o terasă după serviciu cu nişte amici, şi probabil şi reuşeşti, şi eşti foarte mulţumit de tine dacă se întâmplă de două-trei ori pe săptămână. Apoi te gândeşti câte din lucrurile alea care te leagă de prietenii cu care te-ai văzut au apucat să fie rostite, şi cât a fost politică, treabă, datorii, soţie, concediu, rată la maşină... Şi eşti iar doar tu cu tine.

Ajungi acasă, te tolăneşti pe canapea, arunci pantofii care încotro, deşi ştii că tot tu va trebui să-i ridici, şi rămâi inert acolo, gândindu-te dacă merită efortul să te schimbi, sau mai trebuie să faci ceva înainte de asta... parcă mai era ceva?...

E posibil să-ţi petreci timpul pe messenger. E şi asta o soluţie. Adică ordinea lucrurilor la tine când ajungi acasă să fie descuiat uşa, aprins lumina, dat drumul la calculator, aruncat servieta/geanta/cheile de la maşină, conectat la messenger în timp ce-ţi desfaci cureaua, apoi aşezat la birou pe jumătate dezbrăcat, cu ochii pironiţi în monitor, eventual molfăind dintr-un castron cu salată de boeuf lăsat de mama în frigider de sâmbătă, să tastezi frenetic şi să te conversezi cu cine apuci. Îţi pare rău că nu e online nu ştiu cine şi nu ştiu cine, dar dai buzz cu convingere la toţi din listă, fugi să te dezbraci în dormitor, şi faci apoi ture prin casă combinând messengerul cu restul operaţiunilor. Nu uiţi, evident, să-ţi schimbi status-ul de fiecare dată când faci ceva diferit, ca să ştie lumea cu ce te ocupi. Bunăoară, completezi cu conştiinciozitate la status "mă uit la un film" sau "am ieşit să mă plimb", ca să nu moară de dragul tău oamenii care sunt online oricum şi ei doar ca să mai completeze câte ceva la status, că în rest nu prea au chef de tine. Probabil că şi ei sunt "busy having a shower", "mă epilez :)" sau "ascult X. Daţi buzz!"

Eşti foarte comunicativ. Doreşti să te întrebe lumea ce-ai mai făcut, te bucuri dacă cineva răspunde la buzz şi-ţi spune ce s-a mai întâmplat de acum două ore şi până acum (eventual de când a plecat de la servici şi a ajuns acasă), cu toate astea nu ţi-ar conveni ca cei cu care vorbeşti să fie în faţa ta şi să te vadă aşa cum eşti, într-un papuc şi pe jumătate demachiată de exemplu. Foloseşti emoticoane pentru a înlocui cuvinte, ştii toate combinaţiile din tastatură ca să iasă dracul cel supărat, hmmmm-ul sau pupăturile etc. Cu toate astea, dacă ai lua un pix în mână probabil că ai scrie mai încet decât tastezi. Îţi permiţi să ignori oamenii care te enervează, îi blochezi să nu te vadă online, ca atunci când nu vrei să răspunzi la telefon. Messengerul ocupă un loc atât de important în mijloacele tale de comunicare, încât îţi permiţi să spui la telefon "da' mai bine scrie-mi pe messenger, că nu am timp acum de poveşti.... vorbim... pa pa..." şi vezi tu ce faci cu informaţia mai apoi. Dacă nu ai chef de nimeni ai putea chiar să-ţi închizi telefonul. La urma urmei... ce ţărănoi neciopliţi mai sunt şi ăia care te sună pe mobil? Ce? Nu au messenger? Să-ţi scrie un sms, tu nu ai chef azi să vorbeşti cu nimeni. E ca într-un lanţ trofic în care poşta a omorât mesagerul, telefonul poşta şi messengerul telefonul. Mâine o să avem pe frunte şi în cur probabil câte un electrod prin care o să comunicăm cu cine vrem noi şi la ce oră vrem noi, şi căratul telefoanelor prin buzunare va fi o chestie demodată, de generaţia bunicilor.

Facem nişte combinaţii ciudate între nevoia de a fi singuri în intimitatea noastră, şi totuşi cu toţi în contact permanent. Vorbim la telefon în duş, de parcă nu ar mai putea să aştepte până ieşim din cadă, ne plimbăm cu laptopul prin bucătărie să descărcăm mailurile venite după ora 19:00 când am plecat de la birou. Vrem să fim singuri, dar vrem să le ştim pe toate. Ne facem planuri să rupem norii în week-end şi să ne vedem cu o grămadă de oameni, şi când vine sâmbăta dormim până la 13:00 şi nu mai apucăm să facem nimic toată ziua. Nu zic că o să murim de epuizare ca Raluca Stroescu, aici am şi eu părerea mea personală, dar dacă deja am ajuns să-i plătim pe alţii să facă lucrurile pe care, firesc, ar trebui să le facem noi pentru noi, suntem pe drumul cel rău.

Ne-am tâmpit de tot. Nu mai bem apă de la chiuvetă pentru că are microbi, dar uităm că în copilărie tot apa asta o beam, şi n-aveam nici pe dracu'. Când e ziua vreunei colege de birou, facem chetă şi-i luăm fetii un buchet de milioane cu nişte flori superbe, strâmbăm din nas a regret când constatăm, pentru a nu ştiu câta oară, că florile din comerţ nu miros, dar am uitat să preţuim o amărâtă de păpădie care miroase mai natural decât toţi trandafirii ţigăncilor de la Universitate la un loc. Ne mişcăm fundurile dintr-un mijloc de transport într-altul şi înjurăm de mama focului că nu se mişcă odată coloana asta nenorocită, dar uităm că mai sănătos şi mai rapid ar fi să ne luăm o bicicletă şi să ne pedalăm ficaţii până la servici şi înapoi... Mergem la ţară şi ne petrecem o zi jumate chinuindu-ne să facem focul, să punem grătarul, să mâncăm chiolhăneşte, ca apoi să avem ce morman de vase spăla, dar nu ne facem timp să o luăm la pas spre câmpul de la marginea satului şi să ne punem cu fundul pe jos şi să respirăm aerul cu praf de la marginea drumului. Lasă că avem timp să-l respirăm pe ăla de pe Mihai Bravu...

Ne-am sălbăticit. Mai degrabă fumăm 15 ţigări pe zi decât să inhalăm fumul de frunze arse după ce s-a făcut curat prin curte. Mai bine bem 3 căni de 3 în 1 decât o cafea la ibric. Mai bine hrănim animalele cu steluţe colorate decât să le dăm pâine cu sos şi oase. Habar nu avem pe ce lume trăim, şi ne mai credem şi deştepţi. Şi mai scriem şi însemnări pe bloguri... :) Ce cretini...

Ali 11

2007-05-04T13:49:00.000+03:00

Ce-a mai făcut pisica mea, sau Ali 11.

Ali este o pisică matură. Ali ştie totul despre viaţă. Mai puţin cum să fie politicoasă în public. Însă asta nu este extrem de grav, pentru că nu iese în public. Se mai întâmplă să vină publicul la ea. Şi atunci dă tot ce ştie mai bun din ea, rupte tot, sare, se luptă, muşcă. Există public care o tratează cu "pfff, ce mai e şi asta?.... aaa... o pisică...", şi public care o apreciază pentru calităţile ei de pisică. "Oaaa, pisica asta vorbeşte, ce nebună e, ce frumoasă etc.". Stăpâna înfloreşte şi e mândră în astfel de momente. Mai există şi public neavizat, care se întâlneşte cu Ali fără a prinde de veste, cum ar fi bunăoară publicul doritor de ieşit din Bucureşti de 1 mai, situat în diverse puncte ale traficului super înţesat de la Bucureşti la Braşov. Public care a putut admira superbul exemplar iţind capul pe geamul maşinii şi amuşinând interesată aerul de munte (sau de Băneasa/Otopeni după caz).

Mai apoi, Ali este o pisică foarte activă. Aria ei de preocupări este foarte vastă, iar orarul de execuţie este de preferinţă între orele 5 şi 7 A.M. Programul ei include (dar nu se limitează la):

- căţărat pe diferite dulapuri şi trântit chestii zgomotoase (deodorante, fotografii, pixuri, telefoane etc.). Ulterior rostogolit şi târâit obiectele pe parchet, pe sub pat, ritmic şi neostoit.

- executat salturi acrobatice de la sol la dulap de 2m înălţime, cu agăţat haine atârnate pe umeraş pe drum, dărâmat cutii şi zgâriat lemn preţios (care a rezistat cu dârzenie trecerii timpului - cam 50 de ani - dar care arată acum de parcă ar fi trecut hunii pe lângă el).

- cotrobâit printre rufe şi culcuşit printre teancurile de haine din dulap - cu bufniturile aferente.

- miorlăit a jale, dor de ducă, inimă albastră, foame, pipi, caca - indiferent de oră sau de stare.

- atacat picioarele şi mâinile de sub plapumă, la orice mişcare, cu riscul proiectării la mare distanţă de unul din respectivele membre.

- atacat şi gherăit inamicul numărul 1 din baie - sulul de hârtie igienică - la ceas de noapte, când vrăjmaşul iese de pe rola lui şi bântuie prin casă, iar pisi pisi îşi face datoria şi îi apără pe bieţii stăpâni adormiţi de năpastă. Asta însă nu se întâmplă tot timpul, ci de obicei doar atunci când este ultimul sul, iar riscurile de a te şterge a doua zi la fund cu cotorul sau cu ce mai prinzi prin baie cresc simţitor.

- plimbat mâncarea din castronel şi cărat până pe patul stăpânei, care găseşte dimineaţa sau seara când ajunge acasă meniuri felurite pe cearşaf: caşcaval, boabe, pâine uscată, frunze de ceapă. S-a pus întrebarea dacă ăsta este felul ei de a-şi construi un cuib, dar cum ouă nu a făcut până acum, nu cred că e cazul. E pur şi simplu strângătoare. Pe pat.

- petrecut timp prin diverse dulapuri. E suficient să deschizi uşa să iei o haină sau să scoţi aspiratorul, că ea intră şi se culcuşeşte acolo. Urmează o pauză de 10 minute în care pisica nu e de găsit (ce bine!!), apoi încep bufniturile în uşă şi miorlăiturile care vor să spună: "hei! sunt înăuntru! ce faceţi voi acolo afară fără mine??" La deschiderea uşii pisi pisi nu ţâşneşte impacientată, ci îşi face ieşirea extrăgându-se graţios, uneori zăboveşte privind oarecum încurcată, gen "da? ce număr aţi format?", alteori nici nu se clinteşte. Partea asta cu neclintitul e de obicei când se bagă în dulapul cu cd-uri. Stă pitită după un teanc de cd-uri şi te priveşte cu ochii mari, şi realizezi că dacă măria-sa nu binevoieşte să iasă de acolo singură, ca să o scoţi trebuie să depui eforturi şi să dărâmi toată stiva de cd-uri, realizezi deci că nu merită, şi închizi uşa la loc. După încă o rundă de bufnituri, deschizi din nou uşa, şi pisi pisi, cu aceeaşi privire nonşalantă, ţupăie de după cd-uri, şi, fără să ai timp să prinzi bestia şi să o îndepărtezi de sursa tentaţiei, face hop! şi a sărit pe raftul de sus al dulapului. Cum ar veni, ea a bătut în uşa doar ca să deschizi şi să ajungă la un nivel superior, nicidecum să iasă.

- stat cu fundul în locurile cele mai neindicate, la momentele cele mai nepotrivite. Dacă vrei să arunci ceva la gunoi, ea este poziţionată cu cele trei hectare de fund pe capacul cutiei de gunoi. Dacă doreşti să vizionezi ceva la calculator, ea meditează la cele pisiceşti fix în dreptul monitorului, într-o poziţie ostentativ-provocatoare, lăţită de-a curmezişul biroului, emiţând semnale clare, gen: "eu de-aici nu mă mişc!" Dacă vrei să te bagi în pat şi eventual să pui şi capul pe pernă, nu se poate, pentru că Ali este deja cuibărită pe pernă. Şi nu se mişcă decât cu un mârâit foarte elocvent. Dacă ai scos rufele din maşina de spălat şi ai apucat să le arunci claie peste grămadă pe maşină, în 3,7 secunde Ali este încolăcită strategic peste cel puţin 16 rufe încârligate, încât dacă doreşti să le şi întinzi, trebuie să te lupţi cu miorlăiturile ei de protest. Dacă încerci să închizi geamul şi nu eşti atent, s-ar putea să realizezi prea târziu că mâţa este poziţionată neinspirat pe undeva pe pervaz, iar operaţiunea ta o va prinde ori între geamuri, ori pe afară, ori o va secţiona printr-unul din punctele ei esenţiale. De asemenea, dacă ai făcut greşeala să cumperi ceva în pungi maari şi foşgăitoare, este obligatoriu ca organismul de certificare şi inspecţie A.L.I. să verifice conformitatea ambalajului şi să opereze teste cu pungile în chestiune, plimbându-LE şi plimbându-SE cu ele prin casă, manevrându-le de dinăuntru spre culmi nebănuite, uneori lovindu-se de vreun perete ca bila de mantă. Acelaşi procedeu se aplică şi rucsacilor sau genţilor mari. Se poate trage cu uşurinţă fermoarul peste bestie, va sta cuminţică înăuntru şi va mai gherăi din când în când, iar când rucsacul o va lua la trap prin cameră este semn că vaca doreşte să iasă.

- plimbatul cu stăpânele prin casă, oriunde ar merge, cu riscul de a fi călcată pe cap sau pe coadă, de bine ce se potriveşte la pas cu paşii stăpânelor.

- asistatul la baie/duş. Dacă nu o laşi să fie părtaşă la acest eveniment major, se supără şi miorlăie a mort la uşa băii până când o laşi să intre. Odată intrată, se aşează la post şi urmăreşte fiecare mişcare, cu ochii maari maari, gata să-i iasă din orbite, atentă la clipocitul apei, care o înebuneşte pur şi simplu, şi la auzul căreia i se zbârleşte blana pe spate. Se arcuieşte toată, dă urechile pe spate, uruie ca un motor abia pornit, bâţâie din fund a atac, dar se ţine precaută şi departe de apa cea udă şi câh. La finalul băii, la operaţiunea de dat cu mopul, se practică obligatoriu patinajul artistic pe mop, sub mop, printre picioare, în găleată, de pe cadă pe chiuvetă, pac! o gheară la mop, iar pe cadă etc.

- plimbatul cozii pe la nas, în momentele cheie: când se mănâncă sau când se doarme.

Curiozitatea e la ea acasă la Ali. Nici nu-i de mirare, doar e pisică. Nimic din ceea ce facem prin casă nu poate să-i scape. Nici ciosvârta cea mai delicioasă de carne nu i-ar putea distrage atenţia de la restul chestiilor interesante ce se petrec în jurul ei. Dacă i-ai dat de mâncare şi ea n-a mâncat de două zile, va lăsa bucuroasă castronelul ca să vadă ce se aude din camera de lângă unde, de exemplu, Andreea despachetează. Sau, abia culcuşită comod în braţe, torcândă şi tremurândă de plăcere, dă shut down instantaneu la motorul diesel şi aleargă la cel mai mic zgomot din cel mai îndepărtat colţ al casei, să verifice ea ce-ar putea fi. Dacă încerci să închizi canapeaua extensibilă, procedeul este de două ori mai dificil din cauza bestiolei, care nu renunţă la fidelul obicei de a intra în cutia canapelei şi de a-şi face de lucru pe-acolo, chiar dacă tu verşi lacrimi de furie şi frustrare că vrei să pleci la servici şi nu poţi să închizi dracului canapeaua că e vaca înăuntru!

Multe din aceste amănunte păreau a le fi necunoscute turiştilor care au remarcat-o pe Ali călătorind spre munte de 1 mai, şi există riscul ridicat să o fi crezut vreo pisică cuminte.... ei bine nu :) Trebuie precizat: e dracul gol. Ferea.

Vând card!!!!

2007-05-03T16:22:00.000+03:00

Din ciclul "vând ...", m-am hotărât să deschid un nou domeniu de vânzări de efecte personale: vând card Carrefour! Şi nu neapărat pentru că mă pasionează să scap de el, ci pentru că vreau să nu mai aud de instituţia care îi stă în spate. BRD-ul.

Ca un bun rău platnic înglodat în datorii şi credite până peste vârful nasului, am binevoit să mă înscriu în cursa de făcut nervi şi mers la sucursale felurite la un număr impresionant de bănci. BRD-ul este unul dintre ele. Nu este singurul care mă calcă pe nervi, probleme am avut cam cu toate (o fi de la mine???). Mai nou însă o domnişoară de la BRD s-a abonat să mă sune aproape zilnic, ca să rezolvăm o chestiune stringentă. Iată desfăşurătorul.

Rată - Notificare semeseu - Ignorat semeseu - Timp suficient - Sunat de la beredeu - Când plătesc? - Ummmm.... mâine - Mâine deplasat la beredeu, realizat că nu deţin număr de cont - Cerut număr de cont depus rată - Specificat card Carrefour - Domn drăguţ căutat în cămpiutăr, scos număr de cont, scris pe cartonel - Plătit rată - Petrecut week-end minunat, fără griji - Telefon - Beredeu: uni e rata? - Eu? Platit! - Nu plătit, banii nu-s - Avut chitanţă! - Pe fax atunci, zice beredeu - Când oi avea timp - Trecut timp, uitat trimis chitanţă - Telefon de la beredeu: chitanţa lor? - Aaarh, uitat - Iar telefon de la beredu: alo? chitanţa? - Aaarh, uitat din nou - Reminder telefon - Trimis chitanţă - Phew - Telefon de la beredeu: chitanţa lor? - Trimis! - Când? - Acum o oră! - Nu primit! - Retransmis fax - Telefon de la beredeu: frumoasă chitanţa, da' plata? - ?? - Făcut plată în contul personal, zice beredeu. - ?? - De mers la sucursală, scos bani din contul personal, depus în contul de card. - !! - Beredeu nu face transfer. Om prost plătit aiurea, suportat consecinţe! - !!!!! Dar nu e vina omului prost!!! - N-are a face, beredeu nu face transfer - N-am timp!! - Beredeu are răbdare - Ok - Da' beredeu mai vrea să-mi spună că între timp dacă tot mă duc să plătesc, să plătesc două rate :), că s-a făcut de două între timp x( - Aaaaaaaaaaaaaaaaaaarrrrrrrrrrhhhhhhhhhhh x(

Vreau doar să o felicit pe săraca domnişoară că a suportat istericalele care m-au apucat în momentul în care am primit vestea proastă. N-are ea nici o vină. Şi mai vreau doar să mă spânzur. Ieri am ajuns pe ultima sută de metri la o casierie vodafone să plătesc un mobil a cărui funcţionare atârna de un fir de aţă, ameninţat cu suspendarea. N-apuc bine să mă bucur că am scăpat de o plată nenorocită, că vine alta!! Oare n-ar trebui să se prevadă în contractul de muncă două zile libere penru plătit facturi şi rezolvat hârţogăraie?? Hmmmm. ... ce idee.....

Câteva poze

2007-04-30T13:34:00.000+03:00

DaLLi

2007-04-27T10:19:00.000+03:00

Astăzi am întâlnit o domnişoară tare drăguţă care lucrează pentru Dalli. M-a impresionat pentru că ea, ca multe alte persoane care lucrează pentru această firmă, nu are nici un habar despre cum se parchează o maşină. Evident că dacă toţi angajaţii Dalli ar avea carnet sau experienţă în condus, nu ar face ceea ce fac, dar trec peste asta. Domişoara în cauză m-a impresionat pentru că, spre deosebire de ceilalţi colegi de-ai ei, a reuşit să-mi spele creierul de toţi cei 8 ani de experienţă în condus, depăşit, parcat, înjurat, accidentat, suit pe borduri, mers pe contrasens, trecut pe roşu, lovit pietoni în Bucureşti etc.

Adică, după ce m-am înfipt cu graţie pe un loc de parcare administrat cu sârg de domnişoara, am oprit motorul şi mă pregăteam să mă extrag din maşină, a alergat într-un suflet la mine şi mi-a făcut semn să mai dau în spate un pic. Am deschis geamul şi am întrebat-o de ce. Răspunsul a fost să-i las omului din faţă mai mult loc. Cum domnul din faţa mea avea un pic peste jumătate de elefant între fundul lui şi botul meu, suficient cât să deschidă portbagajul şi să bage cu succes o girafă şi să mai adauge şi o orchestră de suflători, am insistat că nu e cazul, şi că ar fi bine să las maşina aşa cum e, ca să nu ocupăm spaţiu inutil de-a lungul trotuarului. Ei bine, nu! Domnişoara a insistat. Apoi am insistat şi eu. I-am comunicat că de-aia nu se găsesc locuri de parcare în Bucureşti, pentru că personaje ca ea răsfiră maşinile după bunul plac, dar nu s-a lăsat.

Am catadicsit, aşadar, nu fără o strâmbătură acră pe faţă, pe care am arborat-o suficient timp cât să fie remarcată de domnişoară, să mut maşina în marşarier, şi aş putea să jur că am dat în spate timp de câteva ore până când palma domnişoarei s-a ridicat cu degetele împreunate la verticală şi a tăiat aerul în semn de „stop!”.

Am să consider păţania de azi dimineaţă un curs de reinstruire în materie de parcări, pe care am dat generoasa sumă de 1,5 lei, şi am să-mi rezerv dreptul de a o amenda cu neplata restului de bani datoraţi pentru parcare, cât voi fi cumulat până la închiderea zilei, pentru că intenţionez să mă extrag din spaţiul alocat atât de inginereşte azi dimineaţă abia după ora 8. Când domnişoara şi colegii ei de tură vor fi plecat de mult spre căşile lor.

Keyword analysis

2007-04-26T13:09:00.000+03:00

Nu mai pohohooot!! Vreau să ştie lumea toată că mă doare burta de atâta rîs. Aaaarrhhhh....:)

Se întâmplă în felul următor:

Ce îi pişcă pe români să afle pe google, (în afară de capitala canadei şi metode de agăţat în baruri), şi cum mă afectează lucrul ăsta pe mine (adică cum se ajunge pe blogul mieu):

O să o iau metodic. Şi o să încerc să-mi explic o parte din ele, iar dacă nu reuşesc, o să mă spânzur.

"vreau să văd treninguri cu rapid"
Lăudabil aş putea spune. N-ai decât (n-aveţi decât-că sunt mai mulţi - probabil s-au vorbit, sau e o sectă) să te plimbi prin unul din următoarele cartiere, la ceas de seară: Giuleşti, Bucureştii Noi, Griviţa, Gara de Nord, Grozăveşti, Crângaşi. Dacă nu daţi de nici unul, încercaţi să ţipaţi în gura mare "MUIE RAPID", şi veţi fi împresuraţi de îndată de băeţi echipaţi după modelul solicitat, cu apetit pentru literatură, muzică şi antren. Nu faceţi asta dacă nu ştiţi karate.

"cum se desenează arborele genealogic"
Ummmm.... cum să vă explic ca să înţelegeţi.... hmmm..... luaţi un creion şi o gumă generoasă, o planşă de hârtie minim A2 (dacă nu, e bun şi trotuarul din faţa blocului, s-ar putea să fie mai încăpător) şi porniţi să scrieţi de la voi, urcaţi spre mamele şi taţii voştri (este facultativ dacă ştiţi să completaţi data exactă de naştere - e suficient anul), nu uitaţi bunicii şi mătuşile (alea care făceau gem de prune al dracului de bun), după aia daţi o raită pe la cimitir şi încercaţi să vă împrospătaţi memoria citind de pe pietrele de mormânt, că de la a treia generaţie în sus s-ar putea să nu mai ştiţi care a murit în război, care s-a îmbolnăvit de gută, şi care a fugit în Australia. Dar la ce vă trebuie?

"vreau să tricotez"
Buuun. Şi aici sunt mai mulţi. Probabil este un grup de fete cărora le este foarte frig, sau nu au ocupaţie. Frumos. Mai bine tricotez decât să mă duc la Mall în preumblare. Poate totuşi veţi reuşi să vă atingeţi scopul dacă reformulaţi cu "învăţaţi să tricotaţi".

"spalier, saltea, bancă"
O fi cineva care caută să-şi mobileze sala de fitness? Sau cineva care caută să răscolească amintiri dureroase de la orele de gimnastică obligatorii din liceu?

"am mutat fosa"

And you did this because.....???

"Bucureştiul de altă dată"
Foarte drăguţ. Nu e la mine pe blog însă. Şi eu îl caut.

"fusta gipsy"
Parcă erau la modă acum vreo zece ani???

"îmi doresc o geantă"
Vorbeşte cu fata care caută fustă gipsy.

"tendinţe sinucigaşe -cauze"
Asta de la căutat fustă gipsy şi geantă şi de la tricotat. Posibil şi de la fosă. Nu ştiu. Nu mă pot pronunţa în momentul de faţă.

"blog sneaky sid", "sneaky sid", "sneakysid"
Oameni hotărâţi, ce să mai spun...

"oameni care se fut"
Dacă nu sunteţi din această categorie, nu pot deci să vă sfătuiesc să vă uitaţi în oglindă. Puteţi însă să începeţi timid cu un "spalier, saltea, bancă". Sau, mai există o abordare. Tastaţi la întâmplare www. şi apoi completaţi cu ce vă vine în minte mai porcos, adăugaţi .ro, şi găsiţi sigur ceva interesant. Dacă veţi insista pe subiect veţi remarca o similitudine bizară între toate aceste pagini, inclusiv layout şi de culoare. Hmmm... Dar am divagat. Oameni care se fut. Ciudată discreţie ne mai oferă Internetul în ziua de azi. Cu alte cuvinte, dacă acum 20 de ani aş fi avut astfel de curiozităţi şi singurele surse de informare ar fi fost bibliotecile, aş fi ezitat, zic eu, să întreb o bibliotecară dacă are vreo carte cu "oameni care se fut". Sau să dau o tură prin librării şi să mă interesez dacă a scris cineva recent ceva pe subiect. Aşa, cu Internetul, ajung să mă documentez din liniştea propriei sufragerii, despre toate tâmpeniile din lume, mă pot chiar lăuda că sunt informată şi că am scris o lucrare vastă pe tema respectiva etc etc etc, şi pe nimeni nu mai surprinde că sursele mele sunt de pe net. Iar dacă vreau să fac ceva ruşinos, nimic nu este mai simplu. Tastez "oameni care se fut", şi nu mă vede nimeni... :)

"cand ma fac mare vreau sa fiu"

Asta ca în bancul cu scoţianul care, pe patul de moarte, cu ultima răsuflare spune: "...pentru că.... pentru că.... horc horc hoorrcccc...." şi moare. Ce vrei să te faci când vei fi mare??? Ceee?? Ceeeee ??? Spuneeeee!!!! Nimic. Linişte.

"varsat de vant", "claritine"

E o epidemie, aşa e. Am auzit eu.

"mame care se fut"

Din categoria celor care au făcut progrese. Au înţeles că "oameni" este prea general, şi au ales şi ei să scurteze lista de posibilităţi la "mame". Dar de ce "mame"?? Există ceva mai special la o mamă în timpul unui act sexual? O mamă nu este tot o femeie? Nu-mi închipui că personajul căuta femei însărcinate, pentru că dacă era cazul scria "femei însărcinate". Deci de ce mame?

"caini care au facut lucruri impresionante"

rotfl. Ummm.....Lassie...?

"curve din cehia"

Aici sunt complet pierdută. Nu mai ştiu ce să zic.

"pete de carioca pe haine"

E de la fosă.

"vand pisica 2007"

Precizarea cu 2007 mi se pare esenţială. Pentru că pisicile, ca orice alt produs al pieţei capitaliste, au un an de fabricaţie, o serie de şasiu şi nişte specificaţii tehnice, fără de care nu le poţi scoate la vânzare. Aş putea adăuga, în cazul meu, că are vopseaua originală şi sistem de alarmă. Poate ajută.

Ta naa!!

2007-04-24T19:00:00.000+03:00

Ah, da, e îmbucurător să aud că lumea s-a obişnuit să scriu pe blog, şi mă tot întreabă dacă am murit sau dacă sunt pe cale să.

Nu, nu am murit.

Sau da, am murit, dar aici în Iad este al dracului de bine, că ne dă Aghiuţă conexiune la Internet.

Pe de altă parte, este trist să observ că gradul meu de vitalitate este asociat cu frecvenţa cu care scriu pe blog. Cum ar veni, dacă aveam nevoie de argumente pentru ideea că blogăreala se hrăneşte cu timp disponibil şi posibilităţi efective de acces la internet, tocmai în această idee le-aş fi găsit.

Adevărul este că am avut multă vreme foarte puţin chef să mai fac muncă de scris pe blog, pentru că am simţit că nu aveam mare lucru de comunicat. Nici mie, nici altora. În realitate, ceea ce scriu eu aici pe blog este ceea ce vreau eu să ştiu despre mine, este lista mea de lucruri frumoase şi importante. Este lista mea de idei bune. Este colecţia mea de amintiri merituoase (ah, ce exprimare!). Mi s-a întâmplat să-mi vină idei de scris pe blog, din acelea de refulare, cum îmi şade bine mie, şi, neavând acces la internet şi timp, am renunţat rapid. Am renunţat chiar la ideea de a-mi programa însemnările pe blog pentru o dată ulterioară (gen băgat remider în telefon), pentru că nu pot scrie la comandă, ci doar sub impulsul momentului. Mi-au fost oferite ocazii felurite de a întâlni expresii ciudate, oameni ciudaţi, situaţii şi locuri ciudate, dar parcă farmecul de a povesti despre ele dispare dacă te apuci să le pui pe curat după o lună.

În fine.

Ce e cel mai important este că am fost la munte, la schi.

Ce contează restul, nu? :)

Planuri de viitor am. Printre ele este să renunţ la blogger şi să plec în ţări mai calde şi mai primitoare, unde pot să fac mai multe chestii drăguţe cu pagina mea personală.

Am să şterg această frază. Nu-mi place cum sună.

Îngrozitor de răzleţ, şi fără noimă

2007-03-30T17:15:00.000+03:00

Dacă cerşetoria pe străzi ar fi ilegală, oare cerşetorii s-ar îmbogăţi peste noapte? Adică aş da eu, trecător pe stradă, unui cerşetor, bani, ştiind că s-ar putea să fie un poliţist pe undeva să mă aresteze că dau bani? Sau aş face-o mai abitir dacă aş şti că o pot păţi? Cum ar fi? Ca prohibiţia... Hmm...

Haine şi mâncare pentru sărmani

2007-03-20T12:48:00.000+02:00

Am aflat de curând că mama mea găteşte ocazional pentru un cămin de bătrâni, şi că-şi face timp să le ducă diverse bunătăţi, când şi când. Mi-a descris bucuria simplă a unora dintre ei la vederea unui borcan cu mucenici şi condiţiile în care stau. Mi-am adus aminte, cu ocazia asta, de teancurile de haine de care vreau să scap de atâta vreme, şi care stau cuminţi în pungi, în aşteptarea zilei în care o să descopăr locul unde le-aş putea duce şi unde cineva s-ar bucura realmente de ele. Până atunci, ori le ţin în dulap, ori le las la vreun colţ de stradă, sau în curtea unei biserici. Nu-mi place nici una din variante, aşa că dacă ştie careva de un cămin unde le-aş putea duce (eventual în sectorul 1), aştept sugestii.

68

2007-03-12T11:03:00.000+02:00

Astăzi ai fi împlinit 68 de ani.

Multe din lucrurile pe care le-ai ştiut acum nu mai sunt.
Fabrica Laromet a fost vândută unor evrei care au dezmembrat utilajele şi le-au vândut la fier vechi.
Grădina din spatele străzilor cred că este în paragină, sau a fost parcelată şi vândută ca loturi de case. Cred că Molnar trăieşte încă. L-am văzut acum câţiva ani. Numai că nu mai are maşinăria aia portocalie de la fabrică cu care să se plimbe. S-o fi stricat...
Talbotul este pierdut, probabil undeva la fier vechi. Din Peugeot şi acum mai avem în fundul curţii plafonul. Şi în camera din faţă numerele vechi ale Talbotului... 1-B-nu mai ştiu cum...
Casa e aşa cum o ştii, dar a suferit multe îmbunătăţiri peste vreme.
Câinii, pisicile, toate s-au schimbat.
Avem trandafiri în curte. Am renunţat de mult să mai plantăm altceva decât pătrunjel şi mărar :)
Poarta de garaj a rămas aceeaşi. Garajul însă a dispărut.
Brazii, cum îi ştii...
Mama... Claudiu... Eu...

O să fiu mătuşă, ştii?

...dumneata ai fi fost bunic...

Eici ar, marcă înregistrată

2007-03-12T10:39:00.000+02:00

Ştiu că atât Patric cât şi Anne ar fi deosebit de încântaţi să vadă că sintagma folosita des de ei pentru definirea oamenilor de resurse umane, altfe spus "eici ar", prinde rădăcini. Şi prinde pentru că această sectă de personaje ne dau, zi după zi, motive în plus să-i iubim.

De ce-i iubim pe oamenii de eici ar? :)

1. Pentru că le place să se audă vorbind, şi se pierd în detalii inutile, construiesc fraze lungi şi complicate, care vor să spună acelaşi lucru: ce frumos e să lucrezi la ei.
2. Folosesc termeni elevaţi, ştiuţi numai de ei, meniţi să impresioneze bieţii candidaţi veniţi cu rata de Fundeni: "a aplica" (mai multe despre chestia asta într-o altă însemnare), "acurat, acurată", "a treinui", "ivenţuri" etc.
3. Au uitat complet limba română, şi nomenclatoarele de funcţii scoase cu mare trudă de nişte oameni din domeniu nu înseamnă nimic pentru ei. Secretara este "Assistant Manager" sau "Office Manager", deşi prima înseamnă Director Adjunct (pentru cine nu ştie) iar a doua este mai frumos spus "Şefă de cabinet". Şi tot pentru cine nu ştie, traducerea corectă a unei Asistente personale sau Secretare de director este Assistant TO THE Manager. Sic! Mă rog...
4. Fac notiţe pe CV! De genul "ora 16:00" sau "engleză" sau "400 euro". Cât de retardaţi trebuie să fie să nu ţină minte chestiunile esenţiale pe care le află în decursul unui interviu? De genul salariului dorit? Şi să le transcrie într-un carneţel după ce se termină interviul??

Am suportat cu stoicism toate cele de mai sus într-un interviu pe care l-am avut astăzi, şi care m-au amuzat cu atât mai mult cu cât firma la care am "aplicat" (hihihi...) avea sediul într-o clădire care nu a mai fost renovată de vreo 50 de ani, cu miros puternic de igrasie pe toate etajele, birouri cu uşi tapiţate (din acelea cu piele), ghivece cu plante de toate mărimile pe scară şi cutii de iaurt sau de smântână de 1kg refolosite pe post de ghivece, cu frunze puse la prins de rădăcini, însemnări pe uşi de tipul "direcţia salarizare" sau "şef serviciu", draperii de catifea şi parchet distrus pe alocuri şi înlocuit cu gresie! Cu toate acestea ei aveau "brand manageri", "marketing manager" şi "eici ar manager". Care, după 20 de minute de explicaţii şi umflături a omis lucrul cel mai important. Să spună câţi bani oferă. Ducă-se.

Printre nori

2007-03-09T23:48:00.000+02:00

Mi-am adus aminte astăzi, privind pe cer la nişte fâşii de nor pierdute pe cer între amurg şi zi, de un episod trăit anul trecut.

Un grup de prieteni din Cehia s-au decis să facă turul României cu maşina. I-am însoţit o bucată de vreme şi le-am arătat frânturi de ţară, cât să simţim că nu i-am lăsat neplimbaţi, şi că le-am arătat măcar lucruri frumoase şi pline de istorie. Discuţii în maşină, pe drum, au fost multe, şi deosebite. Şi acum îmi răsună câteva din subiectele de conversaţie. Ceea ce mi-a plăcut enorm la aceşti tineri era că aveau o gândire occidentală extrem de matură şi clară, dublată de o cunoaştere a istoriei comuniste care ne-a lovit pe toţi, deopotrivă. Erau ca nişte fraţi mai mari un pic, care au apucat să plece la studii în vest înaintea noastră :) Extrem de calzi, extrem de deschişi, foarte pragmatici, dar şi suficient de ... balcanici încât să ne permitem cu ei nişte glume a căror poantă nu trebuia explicată, în sfârşit, cu pixul în mână :) Am simţit că nu suntem singuri în lupta de convingere a restului naţiilor europene că avem şi noi doi ochi şi două picioare şi că putem să legăm două puncte printr-o linie dreaptă. Şi am mai simţit că lucrurile de care noi ne bucurăm zilnic şi care ni se par fireşti sunt poate, pentru alţii, nişte rarităţi. Şi nu mă refer aici la brânză şi la roşii, ci la un lucru mult mai simplu: la nori. Norii noştri li se păreau lor, care de câţiva ani buni îşi alegeau în fiecare an altă ţară ca destinaţie de concediu, cei mai frumoşi nori din câţi există. Ascultam fascinată cum îi descriau şi se entuziasmau de fiecare perniţă pufoasă de nor, de fiecare firicel alb, de fiecare peticel albastru de cer. Li se păreau cei mai frumoşi nori. Nu cei mai ospitalieri oameni şi nici cel mai sălbatic peisaj îi fascina, ci norii. "România. Ţara cu cei mai frumoşi nori..." Ce ciudat sună...
O fi aşa, n-o fi... nu ştiu. Însă ştiu că dacă mă uit la norii noştri suspendaţi peste blocuri de beton şi ghene de mahala bucureşteană, mă surprinde un zâmbet de plăcere, la amintirea a ce spuneau cei doi cehi... avem cei mai frumoşi nori din lume... Măcar de-am şti să-i apreciem şi să ne bucurăm de ei... ei?.. cum ar fi? ... :)

My own gas station!

2007-03-09T19:33:00.000+02:00

Sunt fericită! Chiar vis-a-vis de blocul meu se inalta o benzinărie Rompetrol. Tocmai ce i-au pus floiricica şi ştiu şi eu acum ce model va fi :) Sper că va fi cu tot cu magazin Hei!, de care eu sunt dependentă. În sfârşit voi avea şi eu un loc luminat în care să mă duc să cumpăr ceva la ora 3 dimineaţa! Iupiii!!
Nu contest că mai bine ar fi apărut în locul benzinăriei ceva mai frumos, dar mie mi-e practic şi la îndemână. Oricum sunt genul care se zgâieşte luuuung la tot ce se construieşte nou în Bucureşti. După mine, toate-s frumoase. Oţel, sticlă, beton, dungi, cerculeţe, nu contează. Contează doar că se asfaltează, se curăţă, se aranjează frumos spaţii verzi pe lângă toate chestiile noi care apar. Că n-or fi toate un stil, who cares? Mai puţin mi-e ruşine cu clădirile de birouri decât cu casele şi vilele făcute după ureche.
Şi pe DN1.... tiiiiii.... m-aş duce şi m-aş întoarce pe acolo de trei ori pe zi dacă s-ar putea. Sunt printre puţinii fericiţi că e aglomerat pe DN1 de la Otopeni până în Băneasa :D. Mă holbez pe săturate la fiecare colţişor de beton nou răsărit, şi mă bucur cu fiecare zi care trece că o să avem pasaaaaajeeeee, şi pasareeeeleeeeeeee!!! :)

Jocul lui Ender c'est moi :)

2007-03-05T23:17:00.000+02:00

Ştiu că este utterly lame şi că plimbatul linkurilor de pe un blog pe altul este tipic maimuţelor, dar nu mă pot abţine să nu dau mai jos rezultatul testului "What book are you?" al celor de la bluepyramid.

Adică da. Asta este.
THE ONE

To you, most everything is a game. It's summertime, and the living's easy. Even when there's a war on, it's just a game to you. But even though you've historically been able to meet every challenge, there are some doubts about what lies ahead. Are you sure you're up to the next test? Don't forget to pay attention to your siblings.

Lăsând chestiile serioase la o parte, mă întreb dacă oamenii ăştia au şi "Mama şi copilul" în lista de cărţi.... Pentru fetele mai ... casnice... Humm? :)

Cutia de carton din liceu

2007-03-04T23:47:00.000+02:00

Nimic nu se compară, cred, cu senzaţia pe care o ai atunci când cotrobăi prin cufere cu amintiri. Ai surpriza să dai, printre altele, de:

- fiţuicile din liceu. Eu le am păstrate frumos, teanc, legate cu elastic :) Când m-o lovi probabil bătrâneţea şi plictiseala o să dau iama în ele şi o să le aşez, probabil, pe materii, cronologic etc.

- notiţele de la sfărşit de caiet de matematică, cu liniuţe de dialog, gen "-De ce s-a terminat Valea Papuşilor?", sau "-Ai întrebat-o vreodată pe mama ta unde şi-a petrecut luna de miere...?"

- mâzgălelile pe tot felul de capete de hârtie, de tipul "Uite ce frumos este scrisul meu de fetiţă cuminte şi drăgălaşă şi scumpă" sau "Scrie fain fain fain fain fain FAIN fAIn FAIn faiN..." :) Am găsit şi "putrefacţia supremă şi sublimă"... ! .... Cred că eram printr-a zecea şi studiam simbolismul.... cred.... sper! :)

- listele de dinainte de plecarea în tabere sau turnee: "tricoul verde, blugi x 2, şosete..."

- teancuri teancuri de lucrări de control la tot felul de materii, care mai de care cu note ... impresionante, de genul 7, 6, 8. Un exemplu: extemporal la biologie, clasa a XI-a (oaa, nici nu-mi aduc aminte să fi studiat biologia atâţia ani... cred, sincer, că a fost o pierdere de vreme maximă de-a lungul liceului). Dar să revin: extemporalul :) Întrebarea a 6-a: rolurile bilei în digestia lipidelor: reduce tensiunea superficială şi emulsionează grăsimile (yeah right... try to remember this for the rest of your life...), formează cu lipidele micelii hidrosolubile (închipuiţi-vă deci că eu chiar ştiam chestiile astea pe vremea aceea....) şi activează enzimele (asta scrisă de profesoară :) - mi se pare normal, ar fi fost prea mult pentru mine să reţin atâtea lucruri... :))
Sau: lucrare de control la latină (da, recunosc, am suferit mult): "hic est vir magni" (habar n-am ce înseamnă, se pare că n-am ştiut să traduc, sau să fac ceva cu fraza asta, sub frază e gol :)
Sau: "Dacă asupra unui sistem în echilibru se acţionează cu o constrângere, sistemul se deplasează în sensul diminuării constrângerii" (mi se pare normal :)) Nu ştiu la ce materie era lucrarea. Dacă ştiam că o să devin atât de neştiutoare în timp raportat la propriile mele eforturi de studiu, aş fi:
a) scris în partea de sus a lucrărilor "Extemporal la .. chimie / fizică / biologie ... etc"
b) renunţat să mă mai chinui. În fond, ce-am reţinut? Că 0 dă la toate grupele şi primeşte doar de la 0, că AB4 primeşte de la toate şi nu dă decât tot la AB4, că drosophila melanogaster avea şi ea amărâta 2 cromozomi, şi de-aia devenise coşmarul tuturor elevilor de clasa a XII-a, ceva legat de hidra de apă dulce, dar nu mai reţin ce :) de pistilul de floare etc...
Sau: extemporal la nu-mi dau seama ce: "Este ignoranţa o condiţie a fericirii?" ... Mda... ei bine, pot să spun cu mâna pe inimă că nici nu-mi aduc aminte dacă m-a frământat vreodată subiectul. Probabil însă că a existat vreun profesor preocupat de chestia asta. Sper că i-a trecut :) Mai bine decât să ne pună să scriem un eseu pe două pagini ne spunea din start, sub formă de afirmaţie: "Dragi elevi, da, ignoranţa este o condiţie a fericirii", şi terminam bâlciul.

- fişe de lectură! Mai ţine cineva minte fişele de lectură pe care trebuia să le facem în generală? Oooaaaaa, ce chestie! :) Uite, dau de una la "Originea şi continuitatea românilor", de Ligia Bârzu (nu mai reţin cine a fost, şi de ce era atât de importantă la vremea respectivă, dar e clar că a fost :)).

- ha ha! foicele de hârtie cu calculul mediilor! rotfl :) Asta mă apuca periodic, cu mult timp înainte de încheierea trimestrului, că doar se cădea să ştim cum stăm, nu? :)

- interminabile peticele de hârtie de matematică cu biscuitele, din toate poziţiile şi cu toate culorile pământului. Realizate, binenţeles, în ore. Preferabil în cele de literatură universală sau istoria Franţei :)

- alte peticele de hârtie cu semnătura. Nu-i aşa că am exersat cu toţii semnătura pe zeci şi zeci de pagini? Şi la ce ne-a folosit? La nimic, că acum tot două linii şi un punct e semnătura mea... :)

- caietele de tot felul: de franceză şi de română, de istorie, de engleză, de cultura Franţei. Cu multe multe foicele de mate măzgălite cu biscuitele. Hopa! şi-o lucrare la fizică!

- mai apoi, cursurile şi caietele din facultate. Doamne, ce harababură! Ba printate, ba scrise de mână (de multe ori nu de mâna mea, că de, de-aia existau scribi şi copiatoare :)), fotocopii după cărţi recomandate de cine ştie de profesor obsedat de propriile publicaţii, subliniate şi conspectate cu sârguinciozitate.

- cărţile de teste şi dicţionarele franceze, broşurile de genul "Cum să reuşim la examen" ... rotfl... Dumnezeule! eu chiar citeam aşa ceva! :)))

- mărţişoarele de prin liceu sau generală, plicurile cu scrisori netrimise la poştă niciodată, scrisorile primite de la unii sau alţii, unele sau altele...

- filme nedevelopate (now that's interesting... :)) Ce-o fi pe ele? Mâine la prima oră de asta mă ocup :)

Sunt nostalgică. Da. Dar am un surâs tâmp în colţul buzelor, şi parcă nu mă pot opri din hlizeală. E clar! Aveam nevoie de o raită prin cutia mea cu amintiri. E mult mai amuzant decât răsfoitul albumelor cu poze. Parcă ele sunt mai triste, parcă la un moment dat nu mai vrei să te vezi cum erai acum 10 ani (mai nu ştiu cum, mai puţin nu ştiu cum, cu mai mult nu ştiu ce, fără nu spunem ce :)) ) şi preferi să "consulţi" amintirile fără imagini :) Mâzgălelile de adolescent naiv, preocupările neînsemnate rămase pe un colţ de pagină de caiet studenţesc sub forma unor fraze fără sens, visele, iluziile, bucuriile simple şi atât de intense, glumele, năzbătiile, notele proaste, mediile, flirturile, moda, zodiacul, vacanţele de vară, bileţelele din bancă, creta şi buretele, chiulul, parcul, tema pentru acasă, comentariile, orele de sport, evenimentele din sala de festivităţi, TEZELE :), pauza, scutirile, absenţele nemotivate, orele de dirigenţie, bacalaureatul, carnetul de note, Grădina Icoanei, autobuzul 331...

Să nu uit să-mi fac o cutie cu amintiri şi pentru viaţa de om matur şi plin de probleme....

Oh, les Belges!

2007-03-01T17:59:00.000+02:00

Anne m-a dus astăzi într-un loc înfiorător, care se numeşte Waterloo. Şi anume un restaurant. Trecând peste faptul că orice muritor de rând care are niscaiva dioptrii, ca mine, odată intrat se va împiedica obligatoriu de primul colţ de masă, pentru că înauntru este beznă, şi trecând şi peste faptul că secţiunea dedicată nefumătorilor este de fapt acelaşi restaurant dar cu o uşă din sticlă glisantă trasă dintr-un capăt în altul, pentru a izola un separeu într-un colţ de încăpere, restul a fost bine.
M-am simţit ca un hamster închis într-un siloz cu miros de ceai negru şi lac de lemn. Probabil patronii doreau să mă testeze dacă rezist la combinaţia fatală. Am rezistat mirosului, am rezistat şi tentaţiei de a-mi băga ritmic câte un deget în ochi din cauza întunericului, şi am purces spre a mânca. M-a amuzat foarte tare când chelnerii, cu un simţ al răspunderii extrem de bine dezvoltat, şi cunoştinţe de echilibristică atent cultivate, deschideau şi închideau uşa glisantă (care, atenţie! se trăgea foarte greu) de fiecare dată când intrau sau ieşeau din secţiunea nefumătorilor. Mai cu o tavă, mai cu un pahar, mai cu patru farfurii cu mâncare, mai cu o notă...etc. Dar s-au descurcat, de-asta zic că aveau oamenii habar de ce făceau. Uşa glisantă deci era foarte foarte practică. Servea la ţinutul fumului de la fumătorii cei haini departe de nasurile noastre delicate. În rest vedeam tot ce fac fumătorii dincolo de geam. Şi era mişto că uşa de la intrarea în restaurant era de partea cealaltă a glasvandului... :) Adică tot la ei era mingea :) Noi, la găurică... :) Mă rog.
Am comandat o salată cu iz imperial, care se numea Rois des bleus. Am greşit. Cred că regele nu era prin preajmă când au făcut salata, pentru că tot ce puteam distinge în dânsa, pe lângă rîuri rîuri de sosuri brânzoase puturoase şi cuburi imense de fromaj urât mirositor şi la fel de urât la gust, erau trei fire de salată şi patru felii de roşie. Am atacat-o totuşi, pentru că mi-era destul de foame. Am mai comandat şi un cartof "farci". Adică umplut, pe româneşte. Cu ceva ce părea a fi alt cartof farci, probabil neconsumat de clientul (nefumător) precedent, dat prin maşina de tocat, şi aruncat la mine în farfurie. În capul meu sunt doar două variante: ori bucătarul e român şi habar nu are cum se face o mâncare belgiană, a citit prin cărţi, şi nu prea-i iese, ori bucătarul este belgian, caz în care vrea să ne otrăvească (şi nu-l condamn) şi se amuză pe seama noastră dându-ne să mâncăm tofelu' de porcării. Deşi logic ar fi să facă ceva bun bun buuun şi să nu ne prindem că a pus nişte otravă pe ici pe colo şi să pierem cu rânjetul pe faţă de mulţumire că am mâncat cuizină beljă. Dar.... posteritatea probabil va descoperi adevărul... eu nu mă obosesc să mai calc pe acolo. Poate mă lămureşte Anne?

Despre 1 martie, logic

2007-03-01T09:55:00.000+02:00

Îmi închipui că multe posesoare de blog vor scrie astăzi despre 1 martie. În fond, este vorba de un eveniment în viaţa fiecăreia dintre noi. Cel puţin pentru mine. Şi asta pentru că m-am învăţat să nu mai conteze această sărbătoare pentru mine, şi în fiecare an mă trezesc surprinsă când văd că cineva vine spre mine să-mi ofere un mărţişor. Încă de prin liceu am ajuns să consider sărbătoarea ca pe o chestie forţată. Când eram mică, în clasă nu se vorbea decât despre asta cu o săptămână înainte de ziua cu pricina. Toată lumea ştia că trebuie să caute, să cumpere, mamele se dădeau peste cap să le cumnpere băieţilor mărţişoare pentru toate fetele şi profesoarele, unele mame, ca a mea, burduşeau ghiozdanele propriilor fete cu mărţişoare pentru toate profesoarele, dirigintele şi învăţătoarele de peste vreme :), iar noi fetele aşteptam cuminţi prima oră din 1 martie să ne primim mărţişoarele, şi ne bucuram când primeam căluţi din sticlă şi coşari măiestrit creaţi, iar la sfârşitul zilei le sortam pe categorii şi puneam în plicuri mari imortelele, trifoii, potcoavele, pietrele, puişorii şi ce mai primeam pe atunci. Era frumos. Mai apoi, prin liceu, parcă era trasă de păr. Hai să ne facem că dăm mărţişoare, şi hai să ne facem că ne bucurăm. Eu parcă nu mai simţeam aceeaşi strângere de inimă când primeam un mărţişor, şi parcă era mai trist când vedeam că de fapt doar doi sau trei dintre colegii de clasă respectau tradiţia. Şi mi-era jenă să port mărţişor. Aşa am ajuns să port acelaşi mărţişor, oferit de mama mea, an după an, pentru că doar acela semnifica ceva pentru mine. Iar acum, uit cu totul de tradiţie, şi rămân surprinsă când bărbaţi necunoscuţi vin spre mine cu un mărţişor. "Ah! E 1 martie...." O colegă de-a mea spune: "Ce simpatic! Eeiii... bucuriile bărbaţilor!"... şi asta în timp ce scotoceşte prin geantă şi împarte cu generozitate mărţişoare în stânga şi-n dreapta :)
Cred că am pierdut un episod pe undeva... Am pierdut bucuria de a admira un mărţişor frumos, am pierdut chiar bucuria de a anticipa, în seara de dinainte, bucuria de a pune în piept mărţişorul meu preferat dimineaţa. Chiar.... pe unde o fi?...

Fiecare cu ştiinţa lui

2007-02-15T23:50:00.000+02:00

Geta se pricepe să facă funde foarte frumoase. Şi împachetează cadouri ca nimeni alta. Nu prea apucă ea să facă multe cadouri, pentru că nu prea are bani, da' îi place tare să potrivească diferite culori la ambalaj, fundă şi felicitare, ca să iasă pachetul ca-n poveste şi sărbătoritul să fie mulţumit. Treaba Getei la ea la servici e să încaseze bani. Lucrează la un magazin de suveniruri. E casieră. Monica, cealaltă fată de pe tură, e vânzătoare. Ea trebuie să vândă suveniruri. Iar când clientul doreşte să-i fie împachetate, să i le împacheteze. Şi în fiecare zi Monica împachetează cadou după cadou, iroseşte hârtie după hârtie şi fundă după fundă, că tot nu-i ies nenorocitele alea de pachete! Şi se enervează, dar nu se dă bătută. Că ea pentru asta e plătită. Şi nu i-ar cere ajutorul Getei pentru nimic în lume, că de! e mândria ei în joc. Iar Geta tace şi nu se oferă să o ajute, că de! nu e treaba ei. Azi aşa, mâine aşa, magazinul se goleşte, vânzarea nu prea merge, clienţii sunt nemulţumiţi că vânzătoarea îi ţine-n loc şi se moşmondeşte, în plus nu prea-i ies ambalajele aşa frumos pe cât şi-ar dori ei, nu prea are să dea rest etc. Într-un cuvânt, nu prea merge. Dacă Monica ar încasa banii şi Geta ar ambala cadourile, ar fi mult mai bine. Dar ele nu pentru asta sunt plătite, şi nu ies ele din cuvântul şefului, şi în plus de asta, de ce să facă ele treaba una alteia, când nu le iese nimic la faza asta? Adică cum să facă Geta ce-ar trebui să facă Monica şi invers? Geta gândeşte că dacă se lasă o dată convinsă să facă funda cum trebuie, o să vrea Monica tot timpul apoi să-i facă fundele, şi n-o să apucă să se dezmeticească ea şi o să-i facă şi pachetele, o să aleagă şi hârtia, şi o să încaseze şi banii, şi Monica o să stea degeaba! Cum? Niciodată! Să se descurce Monica! Monica gândeşte că dacă o roagă pe Geta să-i ţină scociul la lipit celofanul, o să vrea Geta mai apoi să plece o jumătate de oră şi să lase casa nesupravegheată, şi o să fie nevoită Monica să ţină şi casa şi să servească şi clienţii în acelaşi timp.... Nnnnnnnnaaaaaah... nu pică ea de fraieră chiar aşa. Las' să rabde Geta! Prieten i-a trebuit? Na! Să se vadă cu el după ce se închide magazinul!

Cam aşa aş descrie eu relaţiile de muncă ce se derulează din păcate în prea multe firme, şi la niveluri şi salarii ce depăşesc cu mult condiţiile de bază descrise în exemplul cu Geta şi Monica. Crezul "nu fac pentru că nu sunt plătit să fac asta, ce? nu poa' să-şi găsească alt fraier?" bântuie prin societăţile patriei ca vântul de primăvară, atingându-i deopotrivă pe manageri şi pe portari. Pe mine însă mă doare că-i atinge pe manageri. Le doresc celor care gândesc după modelul de mai sus să nu schimbe nimic din modul lor de a gândi şi de a acţiona. Foarte bine. Aşa să se comporte, că probabil că asta e cheia succesului în carieră. Îi rog doar extrem de civilizat să nu-mi iasă în cale. Pentru că eu, spre deosebire de ei, am crescut într-un mediu în care am învăţat că trebuie să pui umărul ca să iasă treaba bine, şi am avut ghinionul să-mi fac şcolarizarea managerială într-o societate unde interesul firmei e mai presus de orgoliile personale. Dar acest lucru nu i-l pot cere nici Getei, nici Monicăi. Pentru că de unde vin ele perna se trage de sub fundul celui care stă să şadă, gunoiul din mijlocul camerei nu se ridică pentru că "nu l-am scăpat eu", şerveţelul nu se întinde când celuilalt îi curg mucii pe principiul "nu mi-a cerut" şi nu se zice "sănătate" la strănutul colegului pentru că "nici colegul nu mi-a spus noroc acum două luni când am strănutat eu"... Iar oameni ca Geta şi Monica perpetuează un mod de lucru, după părerea mea, stupid şi inutil: "fac eu, că dacă fac eu, doar eu culeg roadele. Nu-mpart munca cu nimeni, că după aia trebuie să-mpart şi foloasele. Aşa mai bine fac doar eu, chit că fac prost, da' mie-mi rămâne totul!"
Halal zic, să ne fie...

2007-02-14T18:29:00.000+02:00

Îmi place să cred că ceea ce scriu eu aici nu e numai o expresie a ceea ce fac eu în fiecare zi, ci şi o ocazie de a trage concluzii, fie ele şi hilare. Pentru posteritate. Şi de obicei îmi iese. De multe ori nu reuşesc să întrezăresc învăţămintele din spatele fiecărei istorioare decât atunci când mă pornesc să le povestesc în scris. Mă descarc, îmi las gândurile să zburde liber, şi dacă se strânge şi de-o sinteză deşteaptă, SUNT MARE :)
Acum însă sunt în maaaare încurcătură. Referitor la un mic episod de azi dimineaţă.

Mă aflu în maşină. Afară plouă, deci am geamurile ridicate, şi ştergătoarele pornite, bâvvvv... bâv!.... bâvvvvv.... bâv! La radio se chinuie unii alţii să povestească tofelu' şi să fie amuzanţi, că aşa sunt emisiunile matinale. Ştergătoarele bâvvvv.... bâv!... bâvvvvv.... bâv! Ploaia pica pica. Mă târăsc în coloană, la Universitate, aşezată cuminte pe banda dinspre mijlocul drumului. Pe contrasens nişte domni şi doamne în maşinile lor. Apuc să mă uit un pic pe geamul din dreptul şoferului la şirul de maşini de pe contrasens cel mai apropiat de mine, şi observ o maşină sport care se pregăteşte să frâneze în dreptul meu. N-apuc să mă plictisesc uitându-mă la maşină, că văd geamul şoferului coborând, un floc de păr brunet şi o frunte răsar din spatele geamului, şi un proiectil verzui ţâşneşte din vârful buzelor posesorului de floc brunet drept spre mine. Pardon, din gâtul posesorului de floc brunet. Proiectilul aterizează pe geamul mieu, şi începe înceeeeet înceeeeeeeet să coboare pe geam. Până să apuc să mă revolt de situaţie, coloana se pune în mişcare şi rămân fără vinovat în raza vizuală. Mă frustrează că individul nu a poposit mai mult de 5 secunde în dreptul meu, şi mi-este foarte clar că nu planificase să-şi depună flegma colorată pe geamul vreunui participant la trafic. Însă dacă tot s-a întâmplat să scuipe, tipul nu s-a uitat unde, pentru că era în mişcare. Ei bine, ghinion. Eu mă aflam în dreptul traiectoriei atent calculate a flegmei. Eu!! EU!! DE CE EEEEEU??? M-a marcat, nu zic nu. Şi mi-am dorit în momentul acela să am laptopul în braţe şi să mă apuc să-mi torn frustrarea în scris. Apoi m-am gândit: "oare cum aş putea eu să scriu aşa ceva?" În ce hal am ajuns? Să povestesc eu despre flegma ţiganului pe geamul maşinii? Ce relevanţă ar putea avea? Pe cine mai uimeşte că suntem o adunătură de troglodiţi prefăcuţi? Şi mai important? Cu ce ar putea să schimbe însemnarea mea apucăturile unor oameni ca şoferul descris mai sus? Am sincere îndoieli că ar şti să citească şi să scrie corect româneşte, darămite să deschidă un browser de web. În astfel de momente însă nu mă pot abţine să nu mi-l închipui pe ţăran mergând la vot (pentru că aşea se face mânca-ţ-aş), trecând vama la unguri (mă rog, acum nu mai e cazul), făcându-şi concediile prin străinătăţuri şi cumpărăturile prin locuri parfumate şi exotice, purtând cu el obiceiurile căpătate în Românica şi folosindu-se de trotuarele capitalelor civilizate pentru a depune aceleaşi flegme verzui şi pentru a urina, cu semnătura "made in Romania". Să ne vadă şi pe noi lumea, nu? Că doar suntem ioropeni...

Semnături & stuff

2007-02-14T10:51:00.000+02:00

Firma la care prestez de câteva luni de zile a considerat util să nu mă informeze cu privire la multe aspecte legate de drepturile mele de salariat. Nu m-am plâns, că doar îmi ştiu drepturile şi obligaţiile, şi deci nu aveam nevoie de nici un fel de discuţie pe această temă şi cred că orice firmă care se respectă le aplică necondiţionat. Au trecut însă mai mult de două luni de când am depus actele necesare întocmirii unui amărât de contract de muncă, şi rezultatele s-au lăsat aşteptate. Nu m-a deranjat nici asta, că doar ştiam în ce fel de dans intrasem încă de când m-am "angajat". Adică salariul minim pe economie, restul în mână, plata banilor când îl apucă pe patron, pe sistemul "să vedem dacă e în toane bune azi să ne semneze salariile", concedii după modelul "dacă n-ai un an nu ai concediu", deconturi când şi când, sub egida "de ce ai luat taxiul dacă nu era urgent?" etc. Dansul deci, pe măsura ce mi s-a dezvăluit, nu m-a impresionat nicicum, şi am ţopăit şi eu alene în ritmul impus. Fără însă să mă gândesc că m-ar deranja. Până la urmă, dacă ai nimerit în discotecă şi nu-ţi place muzica, dar băutura e bună, stai şi tu o vreme pe acolo, că doar n-o fi foc. Nu trebuie neapărat să dansezi cu convingere. Schiţezi şi tu acolo două trei mişcări şi zici că ai dansat, să nu se supere patronii. Aşa şi eu.

Acum două zile însă am descoperit că patronul discotecii a considerat util să-mi ia acordul pentru condiţiile contractuale de muncă falsificându-mi semnătura. Adică mi-a parvenit o copie a contractului de muncă. Una singură. Nu trei, cum ar fi normal. Una. Şi, normal, vizată de ITM şi semnată de angajator şi de... angajat. Mi-am studiat amuzată semnătura şi am concluzionat că eram probabil foarte beată când am semnat sau a semnat altcineva în locul mieu. Având în vedere că firma e foarte mare şi sunt peste 20 de angajaţi (din care un procent modest are încheiate contracte de muncă), înţeleg că este greu să ţii cu adevărat cont cine ce semnează, deci trebuie să accept faptul că sărmanii angajatori au greşit personajul şi au dat contractul meu altcuiva să-l semneze. Iată-mă deci cu copia mea a CIM, semnată, parafată, înregistrată, după aproape trei luni de la angajare. Iau şi eu cunoştinţă acum de condiţiile de muncă, mă bucur nespus că aflu şi care îmi sunt zilele de concediu & stuff, îl împăturesc cu grijă şi-l depun pe fundul caietului, în geantă. Merită păstrat. Măcar pentru nepoţi, dacă nu pentru autorităţi.

Referitor la dimensiunile unei relaţii

2007-02-13T17:59:00.000+02:00

Colega L. doreşte să ne "redimensionăm relaţia". Asta, în limbajul meu, înseamnă că nu mă suferă, şi că i-am făcut eu ceva cândva. Numai că antipatia vine doar din direcţia ei. Cum mie nu mi se pare necesar să "redimensionez relaţia" cu nici un coleg, şi nu apreciez când sunt "convocată" la întâlniri între patru ochi cu alte persoane decât şeful meu direct sau cel care-mi plăteşte în mod evident salariul, pot spune că întâlnirea m-a lăsat mai mult decât rece. Nu vreau să provoc discuţii şi evit râcile cu colegii. Singura atitudine pe care am găsit-o potrivită în relaţia cu L. a fost să ascult răbdătoare ce a avut de spus, şi să-mi păstrez părerea personală pentru mine. În timp ce o ascultam realizam că orice explicaţie din partea mea ar fi ramificat discuţia inutil şi ar fi lungit şedinţa nejustificat. Aşadar am fost cuminte, am ascultat o predică hilară, din partea unei persoane necalificate să mă judece, în contextul unei relaţii prea puţin explorate, şi am plecat aşa cum am venit. Tăcută. Din umila mea experienţă cu oamenii, cei care recurg la atacuri de acest gen sunt cei care sunt nesiguri pe ei sau se simt ameninţaţi. Îmi pare doar rău că sunt înţeleasă greşit.

Şi pisi pute

2007-02-13T17:45:00.000+02:00

Scurtă însemnare: şi Pisi, colega parfumată şi machiată până peste poate, pute. Cred că prin asociere cu colegul de birou menţionat în însemnarea anterioară. Pentru Diana şi Andreea: da, aţi avut dreptate, şi Pisi pute.

"Din ce faci oamenii băieţel? Din apă, nisip, şi un pic de căcat!"

2007-02-06T00:14:00.000+02:00

După ce am petrecut câteva ore de coşmar la servici în compania unui coleg care pute, exersând periodic ieşitul din birou şi amuşinatul de parfum în geantă, am ajuns acasă şi am uitat de episod. Dar Andreea, care probabil a fost marcată mai profund decât mine, a ţinut să-mi aducă aminte acum, în prag de somn de frumuseţe, de chinurile groaznice prin care am trecut cu toţii astăzi.

Ştie cineva cum e să împarţi un birou strâmt, fără aerisire, cu încă cinci oameni, din care unul pute? Ei bine, dacă vreodată am fi simţit nevoia să ne plângem de faptul că unul sau altul din colegi vorbeşte prea tare, sau prea mult, sau rîde chiţăit, sau face glume proaste sau orice altceva, toate aceste mici defecte pălesc în faţa acestui coleg al nostru, care pute. Şi sărmanul are acea putoare de om al muncii care a cărat buşteni cu cârca toată ziua şi nu a avut acces la o sursă de apă. Numai că el pute de la prima oră. Şi nu cară buşteni. Cel puţin noi nu-l vedem efectuând vreo manevră asemănătoare. Deşi este adevărat că săptămâna trecută am cărat dulapuri şi am mutat birouri cot la cot cu el. Dar atunci sărmanul avea o scuză pentru miros. Astăzi de dimineaţă însă, la ora 10, nu avea nici una. A lipsit din birou vreo două trei ore. Când s-a întors am simţit instantaneu cum vin spre noi valuri valuri de arome nebănuite. Dacă ridicam privirea din calculator vedeam parcă aievea dâre dârişoare de aburi verzi unduindu-se ca un şşşşşşarpe veninosssss (înspre noi, evident), înconjurându-ne, strângându-ne de gât şi sufocându-ne. Orice ieşire din birou a fost astăzi binevenită. Mirosurile de vinarom şi fum de ţigară de pe culoar au fost parfum de flori în comparaţie cu aerul fetid din birou.
Explicaţii despre fenomen sunt mai multe, şi fiecare îşi dă cu presupusul. Bunăoară, se vehiculează ideea că poartă aceleaşi haine zi după zi. Sau că de fapt poartă acelaşi tricou pe dedesubt, pe care nu-l spală, şi că schimbă doar bluza. Dacă mă întrebaţi pe mine, nici bluza de deasupra nu prea pare să o schimbe prea des. Pe de altă parte, nu mi-a venit niciodată în cap să-l analizez cu atenţie ca să văd ce poartă de pe o zi pe alta. Însă dacă mă gândesc bine, parcă ce purta azi purta şi vineri!!
Mi-e drag de oamenii care miros normal. De fapt mi-e drag de oamenii care nu miros urât. Dacă mai miros şi a parfum, yay!! este şi mai bine! Trăiască bărbaţii care ştiu să-şi poarte de grijă şi să nu facă nici valuri verzi în jurul lor, dar nici valuri de parfum peste măsură. Acelaşi lucru e valabil şi pentru femei.
Asta mă aduce cu gândul la chestia că niciodată nu poţi judeca un om în întregime până nu petreci timp alături de el. De exemplu, s-ar putea să nu ştim niciodată dacă domnii sau doamnele prezentatoare de la ştiri put sau nu. Nu? Poate put. Sau poate le put picioarele. Sau poate au un fund imens dincolo de bustul pe care îl etalează pe post. Sau poate sub sacoul şi cravata pe care le poartă pe ecran au pantaloni scurţi şi adidaşi, că de, nu contează decât de la buric în sus cum arată. Sau DJ-ii de la radio. Cine ştie cum arată oamenii ăia? Că în spatele vocilor extrem de sexy s-ar putea să fie câte un om micuţ şi chelios, cu ochelari, sau o tanti cu acnee pe faţă şi parul uleios. Dar nouă ne place de ei, şi îi ascultăm cu plăcere. Şi din când în când, poate când ne supără prin ceea ce zic, ne răzbunăm închipuindu-ne cum arată în timpul liber, în chiloţi, pe vasul de WC, nepieptănaţi şi în capot, nemachiate etc. Parcă e o vorbă: dacă vrei să-ţi piară tracul şi sentimentul de intimidare în faţa cuiva, închipuie-ţi-l în pielea goală sau căcându-se. Oooo, ce ţi se schimbă modul în care îl vezi. Că doar suntem cu toţii oameni, plămădiţi din acelaşi nisip cu apă, pe plajă, de un copil cu imaginaţie şi o lopăţică. Numai că la unii din noi copilul mai pune şi puţin căcat :D Cum ar fi la colegul meu...
Săracul de el... mi-e urât să scriu chestiile astea, şi mi-e bine în acelaşi timp. Poate totuşi îşi va face cineva curajul să-i spună să se ducă să se spele.... din nou!...

De la tramvai

2007-02-04T00:56:00.000+02:00

Cred că Bucureştiul este singurul oraş din ţara asta unde, din punct de vedere al ierarhiei pe stradă, pietonii sunt mai tari decât şoferii şi agenţii de circulaţie într-un loc. De fiecare dată când mă nimeresc la întersecţia Magheru cu Maria Rosetti îmi aduc aminte de chestia asta.

Adică se dă un poliţist care dă vajnic din membre şi dirijează circulaţia. Se dă o coloană de maşini care aşteaptă cuminţi să intre pe Maria Rosetti şi o turmă de pietoni care vor să traverseze peste, prin, pe lângă şi eventual pe dedesubtul maşinilor care le blochează trecerea. Poliţistul va privi neputincios cum pietonii se angajează în trecerea străzii, tâgâdâm tâgâdâm şi buluc buluc (pe dreptul lor, e adevărat), iar bietele maşini blocate în mijlocul bulevardului Magheru stau şi se uită. Poliţistul stă în mijloc şi admiră peisajul blocat, bulevardul Magheru stă cuminte la coadă fără să mişte un centimetru pentru că intersecţia e blocată, iar petonii traversează nestingheriţi un petic de 5 metri lungime rîuri rîuri, parcă singurii relaxaţi şi nestresaţi din toată ecuaţia asta. Dacă totuşi vreo maşină blocată încearcă să ambaleze un picuţ motorul şi să muşte din trecerea de pietoni, în încercarea disperată de a avansa spre Maria Rosetti, şoferul este imediat apostrofat cu ridicări de geantă şi cu arătat de deget dinspre pietoni. Să avem pardon! Pietonii ruz!!

N-am nimic cu pietonii. Numai că aş prefera ca pietonul şi şoferul să poată convieţui fără a se muşca de gât unul pe altul. Detectez un sentiment puternic de frustrare războinică a pietonilor, care, simţindu-se inferiori şoferilor din nişte puncte de vedere lesne de înţeles (sunt mai înceţi, mai prăfuiţi, mai alergaţi de la un autobuz la altul, mai plouaţi etc.), profită de momentele în care au "prioritate" faţă de şoferi (şi nu numai), şi folosesc toate mijloacele din dotare pentru a se impune:

1. Dacă e trecere de pietoni, apăi să fie trecere, eu pietonul trec şi lumea trebuie să stea în loc, nu mă interesează că pe jos e un polei vecin cu oglinda.

2. Stau pe trecerea de pietoni la conversaţii cu vecinul sau îmi aştept răbdător potaia să se cace în mijlocul drumului pentru că "e verde". Să aşteaptă maşinile!

3. Cobor din tramvai în staţie fără refugiu şi mă strecor printre maşinile claie peste grămadă care aşteaptă la semafor, murdare eventual de noroi şi zăpadă, mă murdăresc pe palton şi mă stropesc şi mă expun unor riscuri şi asta îmi dă dreptul să-i fut una cu piciorul în aripă nefericitului şofer care s-a întâmplat să-mi iasă în cale în drumul meu spre trotuar (nu de alta, dar dacă se supără, eu alerg mai repede decât el... )

Eu am păţit-o în urmă cu câţiva ani, aşteptând la un semafor în dreptul căruia tramvaiul avea staţie fără refugiu. Fiind aşezată la coadă cu mult înaintea venirii tramvaiului, m-am văzut nevoită să asist la deschiderea uşilor tramvaiului în dreptul meu. Am privit oarecum stânjenită privirile călătorilor care, odată uşile deschise, au părut un picuţ încurcaţi de faptul că în faţa lor se iţea capota unei maşini şi nu asfaltul. Nu a trecut mult timp şi am simţit o zguduitură puternică şi m-am lăsat bâţâită cu tot cu maşină, în urma unui şut puternic şi convins în stâlpul lateral venit din partea unui domn pensionar supărat că n-are pe unde să coboare din tramvai. Cu siguranţă că o lecţie de reguli de circulaţie ar fi fost inoportună în acele momente. Cel puţin pentru pensionar. O lecţie însă de orientare în spaţiu şi de apreciere a distanţelor ar fi fost mai indicată pentru vatman.

5 lucruri care nu-mi plac în pat

2007-01-25T12:30:00.000+02:00

Mă chinuie rău să o spun, pentru că observ că mulţi bărbaţi au senzaţia că simpla rostire a numărului 69 va face o femeie să roşească de plăcere, în anticiparea senzaţiilor celor mai plăcute pe care le oferă celebra poziţie. Nedumerirea mea este dacă doar eu sunt strâmbă, sau or mai fi şi altele ca mine :)

Aşadar, primul lucru care nu-mi place în pat este poziţia 69. Să fie al dracului ăla de a inventat-o şi ăla de a băgat în cap bărbaţilor din viaţa mea că trebuie bifată musai. Ei bine, nu :)

3. vorbitul în exces, recomandările, întrebările, fă aşa, nu face aşa, mai aşa, mai pe dincolo, urlatul, chiţăitul etc.

3. privitul şi ţinutul ochilor deschişi cu orice preţ.

4. luminile romantice şi muzica de atmosferă. Yuck :(

5. poziţia clasică.

O tagguiesc pe anne.

Pe drum spre Cluj

2007-01-25T00:20:00.000+02:00

Mă aflu pe drumul spre Cluj. Stau în vagonul de dormit şi butonez. Mai înjur din când în când zapp-ul, dar e bun şi el la ceva, nu pot să mă plâng. Prieteni diverşi care ştiu de drumul meu spre meleaguri clujene au venit cu mic cu mare, cu furci, cu coase, cu topoare, cu lectoape şi webchemuri, să mă susţină moral. Yay!! Marfă. E plin messengerul de oameni care îmi vor binele. Mă rog, trei sferturi din ei sunt prin Kalimdooooor, se uită la patinaaaaaj, îşi mai fierb un feeeeervex. Tofeluţ. După ce-şi va da obştescul sfârşit şi acumulatorul lectopului meu, voi trece la mp3 player. Să nu mor de plictiseală. Apoi, eventual, E-VEN-TOAL, o să şi dorm :) Drecu'...

Sentimentul de furnică

2007-01-24T23:43:00.001+02:00

Drumurile dese cu metroul şi RATB-ul din ultimul timp m-au făcut să simt, mai rău ca niciodată, că sunt o furnică bleagă într-un muşuroi trist şi plin de griji. Mă îmbulzesc laolaltă cu oameni preocupaţi, încruntaţi, grăbiţi, neatenţi, absenţi, încercănaţi. Stau la nişte cozi de domeniul fantasticului, cum nu mi-am închipui niciodată că vor exista. Coadă la urcat scările pe jos :) Adică aştepţi la baza scărilor şi urci câte un pas la câteva secunde pentru că o mare de oameni se târâie pe scări în sus între două platforme de metrou, în ritmul celui mai încet dintre călători. Mă las purtată de un val de salariaţi, că altfel nu le pot spune :) care se scurg, se scurg şi nu se mai termină, umplând până la refuz culoarele - zic eu - largi. Încerc să mă extrag dintr-un vagon supraînţesat cu oameni, laolaltă cu încă câteva zeci care coboară în aceeaşi staţie, şi mă văd brusc trasă, şi trasă, ŞI TRASĂ, şi femeia care m-a agăţat nu se sinchiseşte să se oprească, şi ditamai omul de 1,80m şi kilograme pe măsură mă văd luată literalmente pe sus de o femeie jumătate cât mine, care agaţă cu geanta ei geanta mea. Simte chestia asta, dar pentru că ea are o misiune galactică care o împiedică să tragă un pic de geantă şi să mă elibereze, îi dă înainte şi nu numai că mă trage după ea, dar îmi schimbă şi direcţia spre dreapta, ca şi cum n-ar fi fost suficient că în încercarea de a mă ţine după ea, trasă fiind de propria-mi geantă, îl calc pe picioare pe individul de lângă mine, şi aproape că muşc din haina unei alte persoane aflate undeva în dreptul umărului meu stâng. Abia ajunsă pe peron, după un veritabil dans, reuşesc să mă eliberez din strânsoarea femeii, care nu se uită, nu-i pasă, şi continuă să mărşăluiască spre scara rulantă. Repet, nu m-aş înşela dacă aş spune că ea şi numai ea trebuie să salveze stratul de ozon, acum şi numai acum. O iert deci, având în vedere misiunea ei de maximă importanţă. La trecerea prin porţile batante (sau cum le-o fi spunând), domnişoara din faţa mea trece cu atâta viteză încât bara face în urma ei încă o rotaţie şi mă trezesc că mă loveşte peste picior. Proastă sunt eu că am vrut să trec prea aproape după ea. În drum spre servici schimb trei metrouri. Dacă mai am nevoie să iau şi un tramvai din când în când, nu încetez să mă minunez de cât de urât mirositori sunt oamenii care se urcă în el de la piaţa Chibrit. Şi gălăgioşi. Şi curioşi. Este, cred, singura ocazie pe care o am să văd treninguri şi pantofi laolaltă, bască şi geacă FYLA sau MOUNTAIN SPROTS, blugi cu capse şi păr cu gel, deopotrivă de shiny :) Oameni de condiţie modestă, care supravieţuiesc probabil din salarii de mizerie, ţărani precupeţi, ţigani fără ocupaţie (ştiu, este un pleonasm), elevi gălăgioşi care aspiră să devină ţigani fără ocupaţie, şi răsfiraţi câţiva salariaţi normali care parcă strâng din dinţi şi aşteaptă să coboare în staţia lor pentru a curma şederea în tramvai cât mai grabnic.

M-am săturat de senzaţiile astea. Mi-a ajuns şi cât am plătit la taxiuri luna asta. Mi-e silă să ies din casă şi cel mai rău, mi-e dor să mă sui din nou la volanul maşinii mele. Vreau să nu ştiu ce miros are tramvaiul 20 la 8 seara şi ce voce sinistră conducătorul metroului din direcţia Industriilor.

Have a little patience...

Ali 10

2007-01-22T11:06:00.000+02:00

Ali este curioasă, ca orice pisi pisi. Se dă una bucată chiuvetă, una bucată cutie cu biluţe colorate, şi se toarnă din biluţe în chiuvetă. Ali stă pe marginea chiuvetei, fidelă obiceiului ei de a o privi pe stăpână cum se machiază dimineaţa. Cu ochişori curioşi priveşte ritualul meu şi observă cum cad plinc plinc biluţele, una după alta, în chiuvetă, fac nişte ture, ca la roata de ruletă, şi sfârşesc în gaura de scurgere. Ali a mea stă, şi stă, şi stă, cu ochii ţintă la scurgere, cu lăbuţa ridicată gata să atace. După câteva secunde bune în care biluţele şi-au făcut mişcarea de rotire şi au dispărut din raza ei vizuală, Ali este în continuare în poziţia de atac :) O văd cu arcuieşte spatele şi aşteaptă parcă să iasă biluţele din scurgere şi să sară pe ele. Dar biluţele... ioc! :) Rîd cu poftă şi o mângâi pe blăniţa răvăşită, dar ea nu reacţionează. Arcuieşte spatele, după care revine la poziţia de atac. "Pisi prostuţă!" o alint, dar pisi pisi nu vrea alintătura mea. Ea vrea biluţele :) M-aş mai juca cu ea, doar ca să o întărât, dar mi-e milă de biluţele mele, că nu sunt făcute ca să se joace Ali cu ele. Închid cutia, definitivez şedinţa de machiaj şi plec. Ali rămâne înţepenită pe marginea chiuvetei :) Pa Ali!!!

Only in Romania

2007-01-19T01:10:00.000+02:00

Numai în România vei vedea vatmaniţe care arată de parcă ar fi venit de la câmp. Batic, unghii negre, pulover desprins la încheieturi, fustă până sub genunchi, cizme.

Da, americanii sunt o naţie de cretini

2007-01-14T03:32:00.000+02:00

Pentru că mi-e lene să trimit mail tuturor celor care (probabil) îmi citesc blogul, dau link la chestia asta.

Este IN-CRE-DI-BIL!!!!

Celebrul film despre americanii care nu ştiu să pună degetul pe hartă şi să arate unde este SUA, darămite restul lumii, şi care îşi doresc din tot sufletul să invadeze toate ţările pământului, începând cu Iranul şi terminând cu Franţa.

OMG!!!! WHERE HAS THIS WORLD GOT TO???

10 lucruri mai puţin cunoscute despre mine

2007-01-14T02:41:00.000+02:00

Bine Mordax, fie :)
Mă bucur să văd că te-ai gândit la mine...
10 lucruri mai puţin cunoscute despre mine... hmmm.... cum o veni chestia asta? Hai să încerc:

1. Prima şi cea mai nasoală: număr absolut toate lucrurile care îmi ies în cale: maşini, jaluzele, balustrade, spiţe, afişe, franjuri, nasturi, minutele dintre staţiile de metrou, de câte ori bag în viteză etc, câte felii de pâine am tăiat, câte tăieturi am dat unei cepe etc. Adun absolut tot ce îmi iese în cale: numerele de înmatriculare (preferatele mele), înscrisuri, numere de telefon. Am un sistem inconştient de a raporta totul la cifre: unde văd cifre, le număr. După ce le număr, le adun, după ce le adun, stabilesc dacă rezultatul e bun sau nu. Bun = multiplu de 4+1. După ce stabilesc rezultatul, dacă e bun, merg mai departe, dacă nu, îl împart în câte "bune" este necesar ca să iasă totul bine. Maxim sunt trei :) De exemplu, 31 nu e bun, dar îl împart în 13, 9 si 9. 52 îl împart în 49 şi 3. 3 e singura excepţie de la numerele bune. E bun. Nu ştiu să spun de ce. Aşa îl consider eu. Numerele pare nu sunt bune. Când eram în liceu număram toate Daciile Nova pe drumul spre casă. După ce m-am plictisit de numărat, am început să fac concurs de pe o zi pe alta, dacă bat recordul din ziua trecută etc. Ca să nu uit ce record bat, şi dacă bat vreunul, m-am apucat să scriu recordul din fiecare zi. După aia am observat că în fiecare zi, în anumite locuri şi la anumite ore, mă intersectam cu aceleaşi maşini. Drept pentru care mi-am făcut o listuţă cu numerele care se repetau, ca să ştiu să nu le număr de mai multe ori într-o zi, că nu era corect :) De aici până la a ţine o evidenţă clară cu toate numerele de înmatriculare de Dacii Nova nu a mai fost decât un pas. Un tabel cu câte o coloană pentru fiecare calup de cifre, şi calupurile de litere ordonate alfabetic de sus până jos. Am renunţat după câteva luni, cred că a venit bacul, nu mai reţin. Am şi acum lista :)

2. Am colecţionat timbre când eram mică.

3. Nu-mi plac ţelina, hreanul, păstârnacul şi alte asemenea ierburi urât mirositoare din grădină. Tolerez mărarul şi pătrunjelul, dar nu în exces.

4. Îmi place să croşetez, să tricotez, sau să fac broderii pe etamină. Că nu mai am tehnică pentru nici una din chestiile astea, e altă poveste :) Dar îmi plac.

5. Obişnuiesc să-mi spun rugăciunea în fiecare noapte, înainte să adorm.

6. Nu-mi plac dinţii stricaţi şi persoanele cărora le miroase gura (cui dracu'???)

7. Mă mai cheamă şi Emanuela :))

8. Am cântat în cor 12 ani.

9. Sunt piromană: dacă am o brichetă şi ceva de ars, ard. Preferabil plastic. Îmi place să-l văd cum se scurge şi zumzăie.

10. Adorm la volan şi sunt un pericol public noaptea. Feriţi-vă de mine :(

Da' mult mai mâncaţi domnişoară

2007-01-11T14:04:00.000+02:00

Mă aşez la coadă la patiserie. Când îmi vine rândul cer: sandvişuri, croissante, pateuri, apă. iaurt, cafea, zahăr... şi lista nu se mai termină. Răbdător şi nu prea, domnul din spatele meu exclamă: "Da' mult mai mâncaţi domnişoară!" Remarca omului îmi aduce aminte de bancul cu coada la casă şi beţivul: într-un supermarket, la coadă la casă se află o domnişoară şi în spatele ei un beţiv. Domnişoara pune pe bandă o varză, un iaurt dietetic, o pâine neagră, un pachet de şerveţele şi o carte. Beţivul, în spatele ei, clătinându-se de pe o parte pe altă şi duhnind a băutură, o bate pe umăr şi îi spune: "Domnişoară, este că locuieşti singură?". Domnişoara roşeşte şi întreabă: "Da! Dar cum de v-aţi dat seama?". Beţivul răspunde: "Pentru că eşti URÂTĂĂĂĂ!!!"

Ali 9

2007-01-11T00:44:00.000+02:00

Am fost întrebată ce a mai făcut Ali.
ZZZZZZBBBRRUUUUUUMFFFFGGG!!!
Apoi linişte.
O stăpână nedumerită, fuga fuga cu ciorapii în mână către locul accidentului.
O pisică cu ochii mari şi coada umflată, blana de pe spate ridicată şi spatele arcuit, a "DANGER!! SHE SAW ME!!" Un scaun un pic dat la o parte, un grătar care stătea să cadă. Pus grătarul la loc, îndreptat scaunul, mulţumit în gând că nu a fost mai grav, dojenit pisica şi mângâiat pe blăniţă. Pisi pisi mulţumită.

Ce nu e bine în paragraful de mai sus? Păi nu e bine că, potrivit manualului pentru deţinătorii de pisici, atunci când auzi un zgomot puternic, ca şi cum s-ar fi dărâmat un perete, şi te duci să verifici ce s-a întâmplat (şi eventual dacă pisica nu a forat o gaură prin perete care te desparte de vecin), trebuie să verifici PESTE TOT ÎN CASĂ, nu doar în locul în care se află pisi pisi. Bunăoară, eu mi-am îndreptat privirea doar în direcţia în care se afla pisica. Nu am ţinut cont de faptul că pisica se afla lângă scaunul strâmb pentru că ţâşnise glonţ din locul în care făcuse ravagii şi ajunsese lângă grătar în 0,3 secunde. Adică părăsise locul faptei. După vreo oră, am ajuns, întâmplător, în sufragerie. Acolo mi-a stat inima. Bradul meu de peste 2 metri zăgea întins cât era de lung pe jos, peste masă, peste televizor, peste canapea, beculind a jale din instalaţia lui încă funcţională, cu globurile răsfirate pe jos şi beteala răsfrântă care încotro. Pisi pisi pe undeva prin brad, gherăind absentă câte un colţ de ciob de glob, plictisită parcă că chestiile alea atârnânde nu mai mişcau aşa interesant cum o făceau când bradul se afla în poziţie verticală. Cum dezastrul se petrecuse cu mult timp înainte, am renunţat la gândul de a o pedepsi pe pisi pisi, că tot nu-şi mai avea rostul. Am părăsit casa cu bradul în poziţia lui nefirească, şi la următoarea vizită pe la domiciliu mă voi înarma cu un făraş şi o mătură să curăţ urmele răzbelului.

Concluzia: vând pisică.

Dacă nu o pot vinde, o închiriez doritorilor. Ştiu ei care sunt :D

RATB

2007-01-11T00:25:00.000+02:00

Un mic periplu prin mijloacele de transport în comun astăzi mi-a adus aminte că nesimţirea e la ea acasă atunci când te afli între mulţi oameni. O staţie cu troleibuzul 97 mi-a împrospătat noţiunea de miros de ţigan. De la Basarab la Gara de Nord am simţit pe pielea mea aerul închis de metrou şi senzaţia de claustrofobie pe care ţi-o da amestecul de oameni claie peste grămadă. E suficient să fie unul nesimţit şi-ţi petreci drumul dintre staţii închipuindu-ţi care e nesimţitul şi aşteptând să se deschidă un picuţ uşile şi să respiri aerul de pe peron, ca un înecat care trage aer la suprafaţă înainte să se cufunde la loc în adânc. Probabil că tabloul ar fi complet dacă ai ciuli şi urechea la zgomotele din jur şi te-ai lăsa purtat de frânturile de conversaţie, care-ţi ajung inevitabil la ureche. Trăiască însă mp3 playerul.

Am călătorit zilele acestea cu mult iubitul meu autobuz 331. Pe care îl ştiu de pe vremea când toate drumurile mele în oraş mă duceau la el. Am stat în picioare uitându-mă pe geam afară, dar nu m-am putut concentra prea tare să admir peisajul, pentru că ochii îmi erau furaţi non-stop de propria mea imagine reflectată în geamuri, şi de chipurile celor din spatele meu, pe care m-am surprins nu o dată examinându-le. Arătam ciudat, încărcată cu două desage şi înfofolită până peste cap. Eu care sunt obişnuită să am minimum de haine pe mine, ca să mă pot mişca în voie în maşină, dar acum mă văd nevoită să mă îmbrac corespunzător călătoriei cu transportul în comun şi mersului pe jos seara târziu spre casă. Urăsc chestia asta, dar nu am încotro. Însă cum nimeni nu s-a născut în maşină, mă adaptez şi eu foarte rapid. Puţină mişcare nu strică.

Dar şi când mi-oi recupera permisul...... :)

De ce nu mai scriu pe blog

2007-01-09T23:43:00.000+02:00

Mi se pare cel puţin ironic că acum, când am mai mult timp liber la servici (a se citi că frec menta mai mult decât prevede regulamentul, şi asta într-un spirit general de "hai să venim la servici să vedem dacă găsim şi noi ceva de făcut pe ziua de azi"), nu mai scriu pe blog. Şi nu că nu scriu mult, nu fraţilor, nu scriu deloc! Am senzaţia că dacă aş mai deschide şi bloggerul să fac o însemnare, după ce că nu prea-mi justific timpul petrecut la servici, mi-aş dovedi mie că într-adevăr am ajuns rău. Cum adică eu să nu fac nimic toată ziua? Ei bine, se poate. Şi mai rău decât atât, nu mi se întâmplă nimic notabil. Nu am pe nimeni lângă mine prin birou, colegii nu prea sunt generatori de faze haioase, casă-servici-casă... sună periculos de boring. Şi aşa şi este. Să fi povestit râcile de la servici sau momentele deosebit de neplăcute prin care am trecut chiar înainte de Crăciun nu cred că mi-ar fi făcut bine deloc. Au fost momente peste care vreau să trec. M-au enervat.
Am ajuns chiar în situaţia în care am o chestie simplă de făcut, cum ar fi să dau un telefon, şi mi se face o scârbă maximă să fac acel lucru simplu. Lălăi şi trag de timp, de parcă ar fi o corvoadă, şi după ce mă adun totuşi să sun, realizez că e prea târziu şi că ar fi trebuit să sun mai devreme, sau că telefonul e închis, sau că nu mai e cazul etc. E câh. Nu-mi place să mă simt atât de inutilă. Asta îmi aduce aminte de unul din locurile mele de muncă, unde, deşi jobul era ok iar colegii foarte de treabă, o bună parte a jobului meu era să sun clienţi şi să-i conving de ceva de care nici cu forţele aeriene nu i-ai fi convins în mod normal. Stăteam şi mă uitam cu ochii galeşi la unii colegi care găseau resurse să facă chestia asta, şi nu se dădeau bătuţi până când nu vorbeau cu toate numerele din agendă. Pentru mine, faptul că sunam la nişte oameni care era clar că nu doresc să fie sunaţi, şi care e foarte posibil să zică "ok" doar ca să scape de tine era cel mai mare turn-off. Pur şi simplu nu sunt făcută pentru aşa ceva. Îmi repugnă să ştiu că am deranjat un om care poate în momentul în care l-am sunat avea cel puţin alte 100 de chestii mai interesante să facă decât să stea să vorbească cu mine. Aşa am concluzionat eu că nu-i de mine în lumea vânzărilor :) Pe mine dacă mă dai afară pe uşă, ies chelălăind şi cu coada între picioare, nicidecum să intru la loc pe geam! Chapeau celor care reuşesc să găsească geamul :) Mie nu-mi iese :)

Însemnarea asta cere o concluzie. Zic eu :) Adicătelea îmi trebuie un nou loc de muncă. Şi asta rapid :)

P.S. Vând pisică.

2007

2007-01-01T11:45:00.000+02:00

Mi-ar plăcea să cred că 2007 va fi mai bun decât 2006. Judecând după cele întâmplate anul trecut, orice an ar putea fi mai bun decât 2006. Îmi pare rău să o spun, dar a fost unul dintre cei mai grei ani ai mei. Şi se pare că ceasurile rele nu s-au terminat încă. Lăsând însă la o parte deciziile greşite, timpul pierdut, lipsa de hotărâre şi starea de inutilitate care m-au cam marcat în 2006, am reuşit să bifez câteva momente de neuitat care au făcut ca vara să fie una din cele mai reuşite, totuşi :) Şi, pentru că a dorit cu tot dinadinsul să nu mă lase cu un gust amar în gură, drăguţul de 2006 mi-a făcut un cadou spre final, mai precis pe 29 decembrie, când mi-a transmis, prin cineva foarte drag, că cel puţin la nivel profesional 2007 va fi anul decisiv. Anul meu decisiv. Aşadar, m-am pregătit. Şi am păşit în 2007 cu mai multă încredere. Şi cu amintirea unor focuri de artificii foarte reuşite în Piaţa Revoluţiei. Şi cu gustul dulce al telefonului primit cu un sfert de oră înainte de miezul nopţii. Telefonul cu T mare. Păi, ce să zic? Sunt o varză :) şi-mi propun să defilez ca atare în continuare anul ăsta. Ali e de acord cu mine, dă ture laptopului şi ciuleşte urechile la clipoceala tastaturii :) Şi pentru ea va fi un an maaare. O voi duce să-i tai unghiile, şi la doctor să verificăm de ce avem burta de 3 ori mai mare ca restul corpului, eventual să facem şi o injecţie ceva.

O chestie foarte tristă, pe care nu mă aşteptam să o consemnez aici, este că pe 1 ianuarie, eu mă uit pe EuroSport (care are de altfel nişte retrospective Watts Zap foarte foarte tari). Şi asta pentru că nici unul din posturile româneşti nu au fost în stare azi noapte să vină cu ceva interesant pentru mine. M-am oripilat de calitatea execrabilă a revelioanelor de pe Antena 1 şi ProTV. Nu ştiu dacă au avut manele toată noaptea, cert este că atunci când comutam eu numai asta era. TVR1 o transmisiune live neinspirată din Piaţa Universităţii, Prima sub orice critică, nu mai vorbesc de B1 sau Naţional TV. Zero. Realitatea - no comment (măcar ei au mai dat o ştire din când în când). Mi-am încheiat noaptea de revelion urmărind Scarie Movie 3 şi ronţăind la tofelu' de chestii pe care le aveam pe masă. Am strâns, după ce au plecat invitaţii mei, ciocolată şi crănţănele (nu mai vorbesc de băutură) pentru încă o lună! Şi pentru că vreau să mă las de fumat, lucrurile nu se prezintă prea roz. E posibil să dau peste cap cântarul foarte curând.

Mai multe, fără legătură

2006-12-25T23:56:00.000+02:00

Cum ne încărcăm memoria cu chestii inutile? La ce ne foloseşte să ţinem minte atâtea porcarii neînsemnate, nu ştiu. Cu fiecare om pe care îl cunoaştem şi odată cu fiecare experienţă trăită, înmagazinăm nişte informaţii pe care le folosim atunci, apoi, din ce motiv nu ştiu, le şi ţinem minte vreme îndelungată. Cum ar fi ce muzică nu îi plăcea şi de ce. Nu-i plăceau Pet Shop Boys, pentru că atunci când era mai tinerel, ascultase versurile şi realizase că toate făceau trimitere la homosexualitate. Şi avea o problemă când se auzea de prin vreun difuzor PSB. Dar acum, acum eu ce vină am că dacă ascult o melodie PSB îmi aduc aminte de chestia asta?

Pe masa mea din sufragerie se află un om de zăpadă din ceară, căruia i-am aprins tichia neagră acum un sfert de oră. E cam trist să-l văd că se deformează, dar mă consolez cu ideea că oricum oamenii de zăpadă din construcţie nu au tichii, aşadar fac eu ce ar fi trebuit să facă cei care l-au fabricat: îl scap de oroarea aia de tichie din cap :)

E ceva şi cu bradul ăsta de Crăciun. Parcă prea e frumos, şi durează puţin, nu? Îl simt lângă mine ca şi cum ar trebui să fie şi restul anului în colţul în care l-am pus. Îmi pare rău că în scurt timp va trebui să-l arunc. Altfel, e bine că e. Mă bucur că împarte aceeaşi cameră cu mine. Iar Ali doarme torcând la mine în braţe. Ce-mi mai trebuie?

Să nu mai fiu singură.

De Bucureşti

2006-12-18T20:57:00.000+02:00

M-am cam săturat să mă fac mică şi să mă ascund de fiecare dată când cineva mă întreabă dacă sunt din Bucureşti. Într-un fel mă simt responsabilă pentru fiecare avantaj pe care mi-l conferă faptul că m-am născut în Bucureşti. Şi de fiecare dată mă disculp în faţa unora sau altora, conştientă fiind cât e de greu pentru un provincial să-şi găsească un rost în capitală. Nici nu mai aştept să văd ce fel de atitudine are respectivul interlocutor, îmi cer scuze din start. Mă simt prost pentru că am beneficiat de pe urma faptului că sunt născută aici, mă simt prost pentru fiecare minut petrecut la mama şi la tata în casă când alţii dormeau în frig în cămine. Dar mă enervează că uneori nu pot şterge rânjetul pe care-l arborează unii. E ca şi cum vin deja setaţi să se războiască cu toţi bucureştenii... mama lor.... Or, asta nu mi se pare corect. Nu prea e frumos să-i cataloghezi pe toţi bucureştenii după metoda "eu am suferit, suferă şi tu". Dar ce spun eu aici? Am şi eu acelaşi păcat, când vine vorba de moldoveni :(

Sincer, îmi pare rău pentru eforturile pe care trebuie să le facă atâţia ca să supravieţuiască aici. Bucureştiul e o junglă, unde singurul lucru care pare să meargă pe pozitiv sunt preţurile.

Aştept ziua în care o garsonieră o să fie din nou 5.000 de euro, şi un apartament cu 2 camere 20.000.... Dar asta probabil când se va trece la euroiul greu...

Când mă fac mare vreau să fiu blogger

2006-12-18T20:50:00.000+02:00

Vreau câteodată să fiu din categoria acelor bloggeri care găsesc zilnic ceva de scris. Şi care o fac, iar rezultatul este, cel puţin pentru mine, deosebit de liniştitor. Îi citesc cu plăcere şi mă amuz de fiecare crâmpei de viaţă pe care aleg să-l împartă cu noi, restul. Apoi mă întreb dacă eu aş putea vreodată să scot din chestiile banale de peste zi o însemnare care să-mi facă în primul rând mie plăcere. Răspunsul e cam... nu. Parcă nu am chef să povestesc despre cum m-a oprit poliţia să-mi ia carnetul, şi nici despre concertul de sâmbătă seară, sau despre schiuri etc. M-am cam plictisit. Vreau să scriu doar atunci când ideile din cap nu-mi dau pace. Atunci când ştiu că pot trage o concluzie la finalul însemnării. Adică... cumva, să fie şi pentru la anul, nu doar pentru momentul de faţă.

Ali 8

2006-12-18T02:06:00.000+02:00

Despre Ali nu am mai scris de mult nimic. Acum stă la mine în braţe în timp ce scriu, cu o lăbuţă întinsă peste tastatura, iar cu cealaltă mă pipăie ritmic şi toarce extrem de zgomotos. Semn că îi place. Atât de rar o mai prind cu chef să toarcă şi să stea la mine în braţe încât parcă aş mai scrie, numai să nu mă mişc de aici.

Mă uit la ea şi realizez că s-a făcut cât o vacă. Nu că ar mânca cine ştie ce. Dar probabil că aşa e modelul. În afară de cursele patinaj viteză pe care le practică pe gresia din hol şi din bucătărie când îmi fac de drum în direcţia aia, nu cred că are parte de altă mişcare. Poate doar să facă şedinţe intensive de aerobic în lipsa mea. Aşa s-ar explica urmele de bună purtare pe care le găsesc când mă întorc acasă. De cele mai multe ori bucătăria arată de parcă s-ar fi luptat cu ceva din coşul de gunoi. Probabil că aşa se şi întâmplă. Am citit eu undeva că există nişte monştri mici şi urâţi care sălăşluiesc în coşurile de gunoi din casele unde locuiesc mâţe. Şi aceşti mici monştri aşteaptă răbdători până când pleacă stăpânul la servici, apoi încep să iasă din coş şi să terorizeze mâţele. Iar ele normal că se apără. Şi ajung să care prin dormitor şi prin sufragerie bucăţi din duşmanii cu care s-au războit. Bunăoară, hârtia de la pachetul de unt cu siguranţă că a fost un adversar redutabil, cu care pariez că s-a luptat din greu până l-a dovedit. La fel şi cu plasticul de la salam. Noroc că e o pisică curajoasă, nu mi-e mie teamă. Se descurcă ea! :)

Aş vrea să-i fac o poză acum. Bine, aş vrea să o dau şi jos de pe braţul meu şi să-i scot colţii din palmă, pentru că deja exagerează. I-a înfipt prea tare. Pentru un motiv sau altul nu e de acord cu felul în care tastez. Şi mă atacă. Acum s-a agăţat de păr şi mi-l piaptănă. Au! Cu lăbuţele din spate îmi selectează text şi mi-l mută dintr-o parte în alta. Încerc să o dau jos de pe touch-pad, şi o mătur cu mâna stângă. Acum a găsit firul de alimentare şi s-a agăţat de el. Trag un pic de el şi o sperii. A fugit. Bine. Acum pot şi eu să termin ce aveam de scris.

Aşadar, se luptă din greu cu inamicii cei răi. Aşa şi cu puzzle-ul şi cu plantele. Mai nou am observat că le combină. Ca să nu se chinuie de două ori să mă enerveze, s-a decis să mă calce pe nervi o dată, dar bine. Sare pe dulapul pe care sunt aranjate plantele, se plimbă un pic printre ele, dă cu coada printre ele, şi brusc se repede la planta la care ştie că nu are voie, clonţ! o capsează, şi până să apuc să urlu la ea că nu are voie, sare direct pe scaunul pe care e pusă pancarta cu puzzle-ul, destabilizează aranjamentul, derapează apoi de pe puzzle în încercarea de a sări pe canapea şi odată cu labele din spate proiectează pe jos un număr cât mai mare de piese, de preferinţă fix cele care erau aranjate pe pancartă într-o ordine anume şi cu un scop bine definit. Toate astea într-o secundă. Până să apuc să omor fiara, puzzle-ul e pe jos, frunzele plantei încă se bâţâie, şi pe la urechea mea a trecut o rachetă sol-sol gri şi pufoasă cu destinaţia dormitor/sub pat/unde nu mă poate găsi stăpâna.

Cel mai mult însă îmi place când se hotărăşte să sară pe ceva înalt. Să vă explic: deoarece această pisică este alcătuită din 1 parte pisică şi 3 părţi cur, invariabil locul pe care vrea să se cocoaţe este greu de atins din prima săritură. Ori aterizează pe muchie şi alunecă pe obiect în jos, trasă fiind de greutatea fundului, ori prinde colţul dulapului de exemplu, sar al căzii, sau al patului, şi în încercarea de a se ridica, rămâne în balans cu labele din spate şi coada, urechile date pe spate şi ochii mari şi furioşi. De cele mai multe ori renunţă şi găseşte altă cale de a se sui.

În această linişte de ora 2:35 dimineaţa, în timp ce eu scriu aici despre vacă, din bucătărie se aude clonţ-clonţ, tilip-tilip, clinc-clinc, combinat cu fâşşş-fâşşşş-fâşşşşşşş. Probabil că se luptă cu cutia în care a fost pizza. O strig. Zgomotele se opresc. "Ali!" Linişte... Apoi, din senin, de după uşă, aud un "mrrrrrrrreeauuuu" şi zdup! e pe pat. Dă câteva ture şi se aşează pe picioare, peste pătură. Cred că e cam timpul să ne culcăm. Mâine începem devreme. Şi eu şi ea. Pentru diversitate, am să-i las în coşul de gunoi nişte ambalaje de caramele şi poate şi cutia de bomboane terminată ieri seara.

Despre farmacii

2006-12-18T01:38:00.000+02:00

Trebuie să mă plâng de o chestie: farmaciile non-stop. Sâmbătă seară am căutat, în zadar, o farmacie deschisă non-stop în zona ultra centrală a Sălii Palatului. Nimic! Am străbătut Ştirbei Vodă, Calea Victoriei, Splaiul Independenţei, Piaţa Romană, Universitate, am ajuns şi pe la Gară. Nimic, absolut nimic! Am numărat cel puţin 8 farmacii, din care două Sensiblu. Nici una însă nu era deschisă. Întrebând pe unii şi pe alţii unde găsesc una deschisă, toţi, fără rezerve, şi-au dat cu părerea că ar trebui musai să fie una pe la Gară. Judecând după o logică normală, da, sunt şi eu de acord cu ei. Cum mama naibii să nu ai o farmacie deschisă non-stop la Gară? Şi, mergând pe aceeaşi logică, cum să nu ai una non-stop la Romană? Sau la Universitate? Sau la Victoriei? Evident că nu era pe nicăieri.

Am intrat la OMV la Gară şi m-am interesat dacă au medicamente. Nu mă aşteptam să aibă mare lucru, dar răspunsul a fost şi mai prompt: "nici un fel de medicamente". Îmi aduc aminte că într-o vreme unele benzinării ofereau o gamă de produse parafarmaceutice foarte utile. Eu cel puţin m-am bandajat la un deget tăiat dintr-o benzinărie Petrom, unde aveau tot, de la iod până la plasture. Dacă s-a schimbat ceva şi nu au voie să mai vândă chestii de acest gen, îmi pare rău. Un motiv în plus să car după mine prin geantă toată gama de analgezice disponibilă. Şi plasture. Nu se ştie niciodată când te apucă o durere de dinţi pe la miezul nopţii, şi doamne fereşte să ai nevoie să găseşti o farmacie cu program peste noapte!

Patanii cu iz unguresc

2006-12-01T09:43:00.000+02:00

Am organizat o plecare fulger la Budapesta, pentru o chestie care se anunţă (deocamdată) destul de interesantă. Fără somn cu o noapte înainte, fără haine curate, fără păr spălat, fără mâncare, fără chef. Pregătiri de plecare de acasă contra cronometru, ieşit pe uşă fără machiaj. Nu contează. Găsesc eu timp şi pentru asta. Plec intempestiv pentru a ajunge la locul de întâlnire, la jumătatea drumului realizez că am plecat fără paşaport. Mda. Tipic. Ajunsă la aeroport îmi aduc aminte că nu am luat invitaţia (ha!). Lucrurile se rezolvă însă fără probleme. Coleg cu valabilitate paşaport două luni. Schimb de replici steril dar cu final fericit. Cineva spunea acum câteva zile apropo de asta: „dacă s-ar interzice ieşirea din ţară pentru oricine care nu are paşaport valabil minim şase luni, asta înseamnă că toate paşapoartele au valabilitate 9 ani jumate, nu 10”. Corect. But tell this to the authorities. Trecut diverse puncte de control, ajuns la poartă control bagaje. Control de la fata cu detector. Tipa, o simpăticuţă amuzată, după o pipăire de sus până jos, remarcă cu un zâmbet în colţul gurii: „nu vi s-au uscat blugii...:)”. Rîd pe înfundate şi trec. Briceag în geantă. Ooops! M-am despărţit de el şi dus a fost. Păcat, făcea un cutter bun la nevoie. Să nu uit să strecor în programul de azi o sesiune fulger de manichiură. De somn nu poate fi vorba. Avionul, o chestie mică şi bondoacă. Şters repede din cap imagine cu sicriu zburător. Chestie bună: am locul dinspre culoar, şi la mijloc nu e nimeni. În dreapta mea un tinerel cu adidaşi şi trening. Vin stewardesele cu cafea. El întreabă de ness. Tipa nu reacţionează. „Ness!”... „??”.... „Ness!?” ... „??!” Intervin: „Instant coffee?” ... „??!!?” ... „Soluble?” ... Ea: „Si-lo-bol?” Mă lasă nervii: „Something like Nesscafe?” ... „Aaa, yes, coffee, Nesscafe!” (şi arată spre termosurile cu cafea branduite Nesscafe). Renunţ: „Nu are...” (către colegul de drum). „Ok, then just a normal coffee, thank you :)”. Uff, ce greu a fost. Anunţurile de plecare şi de informare în ungureşte. Ba pilotul, ba stewardesa. Mă uit în lungul culoarului. Şade liniştită pe scăunelul ei şi citeşte de pe nişte fiţuici. După ce termină cu bolboroseala (scuzaţi) în ungureşte, întoarce foiţa pe cealaltă parte şi continuă în ceva ce, spre sfârşit, când se aude un „thank you for flying Malev Airlines” mă prind că se petrecea în engleză. La pilot acelaşi lucru. Se înţelege ceva de genul „... tèmpreciur 5 àbov ziru”. E de bine deci. Budapesta, frumoasă, cum era de aşteptat. Cam ceaţă. Recepţionerii de la hotel cer un card de credit sau un aconto în numerar pentru cheltuieli în afara rezervării. Rânjet larg şi fluturat din gene, că altceva nu avem. Să se descurcă! :)

Mărunţişuri

2006-11-29T12:34:00.000+02:00

E foarte mişto cum ştie lumea în România să dea restul "corect", şi asta exact când nu te aştepţi. După 15 ani în care credeam că după modelul McDonald's se vor învăţa şi alţii şi vor începe să dea restul corect, am în continuare surprize. Sau semi-surprize. De fapt nu prea mă surprinde că nu se dă nici până azi restul corect, ci aproape că mi-e jenă de jena pe care ar trebui să o aibă oamenii ăştia. Foarte frumos în contextul ăsta este limbajul corpului, pe care l-am testat pe propria piele ieri seară.
Când cineva îţi dă rest şi ştii sigur că vei primi cel puţin o monedă, te aştepţi să auzi un clac fin pe plasticul tejghelei, semn că e acolo, trebuie doar să te întinzi să o culegi, iar dacă sunt mai multe, să ţii coada în loc în încercarea de a strânge cu buricele degetelor nenorocitele de fise :) Dacă lucrurile se petrec în lipsa unei tejghele dedicate, omul îţi dă restul în mână, după sistemul "na banii şi du-te".

Comand o ciocolată caldă, care costă 4,5 lei. Îi dau chelneriţei o hârtie de 10 lei şi aştept cuminte restul. Nu-mi fac probleme, apare el, că doar e stabiliment serios. Tipa se execută şi cotrobăie după rest, întinde mâna peste bar să mi-l dea, iar eu, ca o vacă tristă, fac palma căuş şi aştept binemeritata bancnotă de 5 lei + fisa de 50 de bani. În palmă primesc hârtia, şi... pauză. Chelneriţa vede gestul meu, dar are deja restul pregătit, şi gesturile se succed în câteva fracţiuni de secundă. Jenată de palma mea întinsă ca pentru grăunţe, îndoi bancnota şi o bag în buzunar, şi mă fac rapid că de fapt eu nu căutam să primesc şi fisa. Aştept ciocolata, o iau şi plec. Nu mă aştept ca tipa să se întoarcă cu fisa, deci nu mă agit. În toată povestea asta sunt doar două urmări posibile. Să stau fixă cu ochii la ea şi să mă fac că aştept şi restul de bani, sau să mă fac că plouă. Aleg varianta a doua.

La benzinării mai merge, că măcar acolo dacă ţi-a întins restul incomplet şi mai trebuie să aştepţi bon fiscal, se simt oamenii şi odată cu bonul îţi dau şi fisele. La bar se pare că nu.
Mda. Cam aşa.

Aris artisticus

2006-11-28T18:50:00.000+02:00

Există o categorie de păsărici de plastic, observ eu, care aleargă după personalităţi. Să fiu mai explicită.

Se dă un eveniment oarecare, cu participare de soi, somon afumat şi tofelu' de aere, vedetisme, paiete şi sclipici telectual. Se presară cu câte un actor, regizor, scriitor, sau, după caz, manelist celebru, şi se lasă la macerat. Se aşteaptă preţ de câteva minute, până când se identifică vizual ţintele, şi se dă drumul la păsărici. Care păsărici încep să ciripească gureşe şi vesele, pivotând pe tocuri aidoma unor titireze (sau titirezuri?) şi culegând din palma bărbăţeilor celebri grăunţe de faimă şi firimituri de show-biz. Obrajii se înroşesc, gesturile delicate vin unul după altul ca gloanţele din mitralieră, de la fluturat de gene, la îndepărtat neatent şuviţa de pe gât. Se mai adună o scamă de pe puloverul vedetului, se mai pune o palmă pe braţ în vâltoarea unei conversatţi studiat dezinvolte, se rîde obligatoriu cu capul dat pe spate şi se aplică când şi când priviri galeşe cu subînţeles. Actoricus burlacus impresionatus flirtează cu păsărica, că de! doar n-o fi bou, şi antanta capătă forme definite într-un amalgam de mirosuri de bucătărie fină emanată de farfuriile ţinute de amâdoi în mâini şi parfum de decolteu expus generos al domnişoarei. Ochii văd, inima cere, fotograful imortalizează, păsărica tremură toată, hartistul e tot numai un zâmbet. Vă rog, oameni de ştiinţă, inventaţi dracului o pastilă pentru aceste biete păsărici, să scăpăm dracului odată de ele! Da, nu mă refer la una care să le vindece, ci la una care să le cureţe! :D

Ah!

2006-11-28T18:32:00.000+02:00

Tare tare tare rău mă supăr când am chef să scriu ceva pe blog şi nu am timp, sau acces la net. Şi tare tare am avut chef să scriu ceva acum câteva zile, am scris la repezeală undeva, blogger-ul a picat, şi am rămas cu buza umflată... :( Tare rău...

Teatru, lumini, Intercontinental

2006-11-22T19:49:00.000+02:00

Dragă Parisule,

Sunt în buricul Bucureştiului, şi văd de la geamul biroului luminile Intercontinentalului. Aştept ca mâine-poimâine să dea drumul la luminile de pe Magheru. Îmi pare rău că nu au ales un model nou. Se pare că cei de la Luxten le schimbă doar odată la doi sau trei ani. Nu face nimic. Aştept luminile. Aştept să mă plimb pe sub tavanul de lumini, să simt în nări aerul rece de decembrie, să simt spiritul Bucureştiului în prag de sărbători de iarnă, să văd brăduţul de la Universitate luminat, beculeţele curgând din pomi. Aştept să număr din nou zilele rămase până la integrare, aşa cum tu ai numărat zilele până în noul mileniu, pe turnuleţul tău croit după idei europene şi cu oţel românesc.

După care, pe 3-4 ianuarie, o să suspin a regret când le vor da jos, şi mi se va părea, ca şi până acum, tot centrul mai sărac fără toată marea de culori. Voi contabiliza din nou cum 6 a devenit 7, şi voi aştepta ca peste câteva minute 7 să devină 8, şi aşa mai departe. Sper că voi putea privi oraşul, aşa cum îl iubesc eu, cu aceeaşi inimă deschisă, chiar dacă după 20 va fi un 25, sau un 35, şi să nu uit niciodată cât de mult îmi iubesc oraşul de baştină. Da, sunt vinovată că sunt bucureşteancă. Sunt vinovată şi accept să fiu pedepsită pentru tot restul vieţii trăind aici. Parisule, vreau să te revăd din când în când, dar n-aş da pentru nimic în lume Bucureştiul meu pentru tine. Sper să mă ierţi.

A ta.

Spălătorie de bani

2006-11-21T22:39:00.000+02:00

Mi-am deschis spălătorie de bani. La modul cel mai serios. Judecând după numărul record de bancnote uitate în pantaloni şi spălate în maşină duminică, pot să declar sus şi tare că am trecut la nivelul imediat superior: spăl bani. Nu doar haine. Bani. Şi bani. Cel mai frumos este că dintre toate locurile din maşina aia de spălat în care puteau ateriza bancnotele alea nenorocite, cum ar fi pe tambur, sau printre rufe, ele au ales să se lipească, strategic, de hublou. Şi cum eu, în stilul desăvârşit gospodăresc caracteristic, am lăsat la macerat rufele cam o zi jumate până să mă decid să le şi scot din maşină, săracele bancnote au tot stat lipite de hublou până le-au venit toţi dracii, doar doar le-oi vedea şi le-oi scoate de acolo. Stăteau frumos, una lângă alta, una de 1 leu, una de 5 şi una de 10 lei. Parcă aud conversaţie între ele, aşaaa, şuierat, printre dinţi: "Bă, tu mai rezişti? Că eu m-am cam plictisit..." ... "Nî pre... Crez că ne ved?"... "Mâcegăimm drecu' ăici..." şamd...:)
Într-un final fericit, pentru ele, le-am observat cu coada ochiului, întâmplător...:) moment în care am decis că e cazul să pun şi rufele la uscat, nu numai banii...:)
Cred că bancnotele s-au simţit murdare şi s-au lăsat ascunse prin buzunare, că altfel nu prea ştiu cum au scăpat percheziţiei mele...

Pa pa comerţ, bună ziua artă!

2006-11-18T18:34:00.000+02:00

Tocmai am făcut pasul cel mare. Mi-am dat demisia, şi am plecat trântind uşa la 3 ani şi jumătate de carieră în marea distribuţie. Povestea completă e prea recentă ca să-mi vină să o povestesc aici. Şi din păcate prea tristă.

Insă fac bilanţul acestor 3 ani cum n-au mai fost alţii în viaţa mea. Şi realizez că dintre toate lucrurile care m-au făcut să ador locul meu de muncă, pe primul loc au fost oamenii. Începând cu superiorul direct şi terminând cu femeile de serviciu. Ceea ce mă făcea să stau ore târzii din noapte la servici era, printre altele, faptul că alături de mine mai munceau nu doar unul-doi rătăciţi prin birouri, ci zeci, uneori sute de colegi. Cine eram eu să plec la ora 6 ca gravidele? N-aş fi putut să-mi fac treaba cum trebuie dacă nu aş fi fost sprijinită şi iubită de cei din jurul meu. În primele mele zile am întâlnit colegi care mi-au arătat toată bunăvoinţa şi înţelegerea, iar integrarea mea a fost rapidă. Ulterior, ne-am sprijinit unii pe ceilalţi în momente dificile şi ne-am bucurat împreună la tot ce a fost bun. Am lucrat pentru un om căruia nu voi putea cred niciodată să-i mulţumesc îndeajuns pentru felul în care s-a purtat cu mine şi lucrurile pe care le-am învăţat de la el. Am avut alături colegi care au plâns când am plecat şi de care m-am despărţit cu greu la rându-mi. Şi sub toate acestea, noi toţi vindeam gemuri şi saltele, chiloţi şi margarină, zarzavaturi şi calculatoare. Am fost o echipă unită. Am fost, multă vreme, o echipă imbatabilă. Am fost echipa Orhideea.

N-am fost prima "trădătoare". Şi mie îmi vor mai urma şi alţii. Şi vor veni oameni noi în locul nostru. Şi voi trece prin locurile familiare altădată şi nu voi mai recunoaşte nici un angajat. Şi voi căuta cu privirea detalii legate de bunul mers al locului. Şi voi tresări când voi vedea un ambalaj pe jos. Şi mă voi apleca să-l ridic şi să-l arunc la gunoi. Şi-mi va părea rău şi bine în acelaşi timp pentru fiecare clipă petrecută sub acel acoperiş şi pentru tot ce a însemnat pentru mine.

Nu e uşor să explic în cuvinte ce a însemnat pentru mine Orhideea. Ce sentiment ai când simţi forfota ei sub picioare, câng ajungi să te identifici cu ea, să-ţi curgă prin vene, să-ţi fie drog şi boală în acelaşi timp. Ca un fel de... amor... nebun.

Acum, ce să zic? Să fie într-un ceas bun, morţii cu morţii, viii cu viii.

Vând pisică

2006-11-15T01:35:00.000+02:00

Din ciclul "vând pisică inutilă", ofer spre comercializare pisică pufoasă şi neastâmpărată, cu multă pasiune pentru grădinărit şi zugrăveală. Poate, dintr-o singură mişcare de coadă, să răstoarne trei ghivece şi să împrăştie conţinutul lor pe pereţi, scaune, calorifer şi, binenţeles, perdea. Are şi un imens potenţial (demn de explorat) în domeniul post-vânzare. Te priveşte cu ochi mari şi lucioşi şi îţi transmite dragostea ei eternă în timp ce tu, clientul cel zugrăvit şi grădinărit dintr-o singură mişcare, nu ştii ce să smulgi mai întâi: părul propriu sau urechile pisicii.

Vecinii mei probabil ştiu că locuiesc singură. Sigur se întreabă cui pot să ţip eu "TE OMOORRRRR!!!" în miez de noapte. Săracii cred că stau cu mâna pe telefon să sune la poliţie să denunţe criminala torţionară :). Ţipatul meu nu are însă efectele scontate: Ali o şterge pe sub canapele şi fotolii şi se face nevăzută, deci scapă de năpastă, în schimb pe mine mă apucă nişte crize triple de draci că mă lasă cu ghivecele în mijlocul casei şi pereţii pestriţi şi NU POT SĂ O APUC de nicăieri să-i trag o mamă de bataie! Iar vecinii mei stau cu paharele pe pereţi :)

Mă întreb ce a căutat printre ghivece....?....

Yogă de birou

2006-11-10T15:23:00.000+02:00

Mă apucă periodic gânduri de răzbunare. Înghit tot felul de porcării de la oamenii cu care şi pentru care lucrez, iar sportul preferat în astfel de cazuri este planificarea torţionării lor în fel şi chip. Este o metodă destul de relaxantă. Ieri am observat însă ce minunat te simţi când respectivii colegi îţi fac (ca de obicei) zile fripte, dar tu ai o ofertă alternativă de muncă. Ta-naaaaa! Să zicem că te-a sunat cineva şi te-a chemat la interviu, şi în paralel colegii cu pricina te calcă pe bătături şi te scot din minţi. Eşti de o nesimţire cruntă, zâmbeşti cu gura până la urechi deşi nimeni nu-şi explică de ce, eşti relaxat până la ultima fibră, îţi cam bagi picioarele în ele de termene limită, şi culmea, îţi ies şi mai bine, că tot le faci relaxat, îţi permiţi să pleci cu o oră mai devreme la interviu minţind cu neruşinare că ţi-e rău şi nici nu-ţi pasă că se uită strâmb la tine etc. Apoi vine partea în care interviul oricum nu a dat roade şi oamenii cei răi care te-au amăgit şi-au dat seama că vor pe altcineva sau că ceri prea mult, şi revii la înghiţitul în sec de deunăzi.
Mda... cam aşa...

1

2006-11-03T07:12:00.000+02:00

Eh, uite că veni iarna, şi eu am înregistrat deja prima tamponare pe sezonul în curs. Iupi. Autobuz pe două benzi, depăşire, bou cu bască în faţă, frână, piatră cubică, ud.
Cam atât.
A, şi să nu uit. Vremea e numai bună de ascultat un picuţ de Alifantis.

Gipsy

2006-10-31T09:01:00.000+02:00

Un articol în Cotidianul şi comentariul unei cititoare mi-a adus aminte de sentimentul de greaţă pe care mi-l dau discuţiile savante despre locul ţiganilor în comunitate. Mi se face silă când văd manifestări ca Gala Halloween (organizată de o asociaţie care nu merită numită aici) pentru stimularea interesului comunităţii faţă de integrarea copiilor de ţigani, sub deviza „fiecare copil în şcoală”. Mi se face silă pentru că participă la această gală oameni cu bani invitaţi să doneze pentru această cauză, români de-ai noştri, care lăcrimează la auzul poveştilor triste ale bieţilor copii de ţigani pe care societatea îi ignoră. Şi mi se face silă pentru că se creează, cu ajutorul unor păpuşi de paie cu creierul spălat, cum este Leslie Hawke, curente de opinie care îndeamnă românii să-i respecte şi să-i protejeze (culmea!!) pe sărăcuţii copii de ţigani pe care societatea nu-i iubeşte. Se vorbeşte despre discriminare şi xenofobie. Pare-mi-se că americanii marcaţi de propriul trecut de asuprire a negrilor îşi caută izbăvirea în acte caritabile creionate la repezeală în România. Ah, ce mai cauză nobilă şi-au găsit... Uită însă că şcoala e deschisă tuturor şi gratuită în România. Hai să dăm cu toţii mâna şi să uităm barierele sociale şi să-i primim în sânul nostru pe acei copii flămânzi născuţi la periferie care doresc să înveţe şi să se realizeze în viaţă. Parcă îi văd pe puradei citind la lumânare pagini de ziar şi strângând cu grijă cărţi abandonate visând la ziua când vor fi academicieni. Pot sa rîd? Stimată doamnă Leslie Hawke, pot să-ţi rîd în faţă? Pot să vomit un pic? Te rog? Ieri la ştiri, făcând un pic de zapping, dau peste un reportaj în care o ţigancă care ţine în braţe un copil şi este împresurată de alţi câţiva agăţaţi de fusta ei pare revoltată că nu are intrare la cantină (sau ceva de genul). Reporterul o întreabă câţi ani are, iar ea răspunde răstit: „27!” „Şi câţi copii ai?” zice reporterul. „4!” vine răspunsul. Tipul insistă: „Ai fost la şcoală?” Ţiganca, şocată: „N-am fost, că n-am avut timp!”
QED.
Mesaj pentru toţi papiţoii care au participat la gala Halloween: sunteţi nişte parveniţi care nu realizează unde trebuie trasă linia între pupatul în cur pentru satisfacerea propriei imagini şi apărarea demnităţii voastre de români. Halal români. O să mă criogenez şi o să mă trezesc peste 20 de ani şi voi veţi fi femei în casă şi şoferi pentru ţiganii cei bogaţi şi veţi cere viză de la consulatul maghiar de la Piteşti ca să vă vizitaţi rudele din Ardeal. Iar eu o să aleg să mor.

Orient şi Occident

2006-10-23T08:44:00.000+03:00

Mda.

Acum câteva săptămâni am făcut o escală inopinată la Târgovişte. Povestea întregii peripeţii care m-a adus acolo este mult mai lungă. Am vizitat ruinele cetăţii domneşti şi biserica domnească pe înserat, doar noi şi reflectoarele din curtea muzeului, după ce am sărit gardul ca să trecem dincolo. Ne-a prins paznicul după 10 minute de plimbăreală prin curtea muzeului, ne-a legitimat, şi după ce a văzut că suntem doar o mână de turişti curioşi şi întârziaţi, ne-a făcut un tur al sitului, ... and boy did we have a surprise!

Am aflat lucruri pe care nu speram să le aflăm, am descoperit că nu trebuie să treci munţii să vizitezi mult lăudata Transilvanie ca să vezi bucăţele de istorie, şi am mulţumit în gând cui trebuie pentru faptul că ni l-a scos în cale pe respectivul paznic. Care paznic era student (este) în anul III la istorie (ha!).

Printre altele, am dezbătut destul de amănuţit chestiuni mai puţin cunoscute despre domnitorii care şi-au făcut veacul la Târgovişte, şi am privit cu uimire şi admiraţie minunata construcţie din care au rămas ziduri zdravene, cupole imense şi primitoare, scări, pasarele, odăi... Am ascultat fascinaţi explicaţiile ghidului nostru despre cum avea curtea domnească o încăpere imensă ce servea drept baie turcească. Şi cum construiseră pe vremea aceea (sec. al XVII-lea) un sistem de apeducte şi canale în ziduri pentru circulaţia aburului, care transformau baia turcească într-o saună în toată regula. În acest răstimp, occidentul cel evoluat considera îmbăiatul ca periculos pentru sănătate şi drept o cale de transmitere a bolilor cele mai grave (sifilisul) şi în consecinţă interzicea pe cât se putea contactul cu apa. Mai multe despre igiena în Evul Mediu aici sau aici.

Stăteam şi mă uitam impresionată la urmele acelei încăperi magice şi mi-l imaginam pe Ludovic al XIV-lea dându-i telefon lui Matei Basarab cu rugămintea de a veni să facă şi el baia anuală la Târgovişte. Rîzând în sinea mea ascultam mai departe explicaţiile ghidului şi mă gândeam că orientul ăsta pe care uneori îl ridiculizăm şi de care ne lepădăm, sau pe care alteori îl iubim cu pasiune şi cu care ne identificăm, ne-a facilitat, printre altele, o apropiere de nişte valori mult mai profunde legate de locul nostru pe lume. Legate de spiritualitate. Dacă în Franţa secolului al XVII-lea Biserica considera îmbăiatul ca o practică depravantă care crea condiţii pentru nuditate în grup iar medicina recomanda utilizarea cât mai rară a apei pentru că o considera purtătoare de boli, Orientul continua să pună igiena personală pe un nivel mult mai înalt. Bunăoară, credinţa orientală se baza pe curăţenia trupului pentru îndeplinirea ritualurilor religioase, iar cine ştie puţin despre musulmani înţelege cât de important era pentru un arab să îngenuncheze curat pe covoraş înainte de rugăciune. Iar dacă apropierea asta faţă de ei a făcut ca pe alocuri să dovedim că suntem mai evoluaţi decât fraţii noştri vestici, nu pot decât să zâmbesc în continuare în sinea mea şi să mă bucur că nu trebuie să mă lepăd de originile mele. Nu tot ce am făcut a fost rău, nu tot ce facem este bun. Şi invers. Numai că noi nu ştim decât totul sau nimic. Şi când ajungem să vizităm Turcia ca turişti astăzi ne minunăm de câte lucruri de acolo sunt ca la noi. Şi facem ochii mari când auzim că banale cuvinte gen "tavan", "cămaşă", "geam", "cearşaf", "fasole", "pătlăgică" etc. sunt ale fraţilor noştri turci...

Nice, isn't it?

Mulţumesc lui Mordax pentru ideea de a scrie această însemnare.

Despre nimic

2006-10-18T18:05:00.000+03:00

26 iulie .. 22 noiembrie ... 6 februarie .... 25 martie ..... 16 octombrie ...... 17 iunie ....... 5 mai ........ 3 iulie

Date care nu-mi ies din cap. Nu-mi folosesc la nimic, decât poate doar să-mi aducă aminte de ziua în care... sau de data la care... sau de momentul în care ... sau de ....

"Şi eu. Şi mie. Varză"

Un fel de răzvrătire

2006-10-17T08:36:00.000+03:00

Aud la radio o ştire despre un iminent tsunami care îi paşte pe locuitorii unei insule din Pacific, cauzat de un cutremur care a avut loc recent în largul insulei. Mă gândesc la bieţii locuitori ai tuturor ţărilor care mărginesc Pacificul, obişnuiţi să-şi reconstruiască casele, şoselele şi oraşele odată la câteva luni. Mă gândesc apoi la locuitorii Beirutului, pentru care odată la 4-5 ani cea mai mare distracţie este reclădirea oraşului de la zero şi transformarea lui într-un punct de atracţie turistică... DIN NOU. Şi mă gândesc la ţăranii noştri luaţi de ape care locuiesc în condiţii mizere pentru că tot ce au avut o viaţă întreagă stă pe fundul rîului... Şi aşa mai departe.
Şi pe noi ne doare în cur de cojile de seminţe scuipate în faţa blocului, de maldărele de gunoaie abandonate la colţ de stradă, de faţadele decojite ale clădirilor din centrul oraşului, de hârtiile pe care nu ne obosim să le aruncăm în coşuri de gunoi, de cocenii de porum abandonaţi pe plajă, de mucurile de ţigări şi de peturile pe care le aruncăm neglijent pe geamul maşinii din mers, de flegmele scuipate savant în buric de Bucureşti, de tricourile suflecate la 35º+ ... Iar dacă mâine ne loveşte un tsunami sau un cutremur de proporţii, stăm în cur pe stradă cu papucii în care ne-a prins cutremurul şi ne plângem de milă şi înjurăm autorităţile, pe Iliescu şi pe Ceauşescu, pe turci şi pe vizigoţi şi pe toţi cei care ne-au asuprit, dar nu ne mişcăm un deget să reconstruim cu propriile forţe ce-am pierdut. Aşteptăm cuminţi linguriţa cu polen şi coajă de ou pisată de la UE, ca să creştem mari şi puternici şi să stăm pe picioarele noastre. Suntem un popor de veşnici adolescenţi rebeli şi neascultători, cu obrazul brăzdat de urme de la vărsat de vânt şi chiloţii nespălaţi de mama noastră europă, preocupată să-şi trimită la studii în străinătate copiii din vest şi neatentă cu progenitura uscăţivă şi negricioasă de la Marea Neagră, care nu a mers la şcoală şi a învăţat doar de la emisiunile bulgăreşti şi de la radio pirat cum e viaţa trăită în huzur. Hai să ne fie într-un ceas bun şi să fim bineveniţi în Europa. Care-o mai fi şi aia...

BRD sucks part time this time

2006-10-16T15:08:00.000+03:00

Reguli de minimă decenţă mă obligă să adaug această însemnare, ca urmare a faptului că am fost sunată şi problema şi-a găsit o rezolvare necostisitoare.

Codul a fost regenerat (a câta oară, Doamne!) fără cost suplimentar, cardul NU a fost blocat ca urmare a neplăţii, şi urmează să-mi fie trimis tot prin curier (duh!), dar la adresa de la servici.

Concluzii:

1. nu am reuşit să-i fac să renunţe la FAN CURIER. Probabil relaţia amoroasă FC - BRD este mai adâncă decât am crezut. Sau contractul este în curs de renegociere. Aştept să văd ce se întâmplă.

2. a fost nevoie de un telefon "în altă parte" pentru a beneficia de soluţia descrisă mai sus. Păcat.

3. este bine ca atunci când te angajezi în atâtea proiecte co-branded să ai şi logistica necesară susţinerii cârdului de clienţi potenţial curioşi/nemulţumiţi. Asta referitor la BRD, evident :)

4. deşi numeroase persoane mi-au sugerat că aş putea să-i: a) ard pe rug; b) dau în judecată; c) pârăsc la OPC, am decis că cel mai mare efort pe care îl pot face este să scriu această povestioară. Pur şi simplu nu merită efortul redactării de scrisori sau alergăturii pe la avocaţi. Este un amărât de PIN. Facă ce vor alţi clienţi, eu mă declar mulţumită.

BRD sucks big time

2006-10-14T19:24:00.000+03:00

Se făcea că era o zi de miercuri, şi eram în drum spre serviciu. Cum autorităţile s-au gândit la binele bucureştenilor şi au mai închis o felie de drum în nordul capitalei ca să mai diversifice experienţa deplasării spre serviciu pentru aproximativ 20.000 de cetăţeni care muncesc pe plantaţiile de la periferia nordică a Bucureştiului, ei bine, toate străzile până mai ieri goale erau ticsite de maşini şi camioane, ca într-un film de Oliver Stone în care vulcanul stă să erupă şi toată populaţia Statelor Unite se buluceşte să părăsească oraşul. Aşadar, stam la coadă cuminte, calculând că-mi va mai lua aproximativ o oră să ajung la aeroportul Băneasa, când îmi vine ideea genială de a suna la BRD să mă interesez de ceva restant.
Să mă explic. BRD-ul îmi datora un cod PIN pentru un card co-branded. Cerusem regenerarea codului PIN în urma cu 4 săptămâni şi mi se promisese că-mi va fi trimis acasă în maxim 14 zile lucrătoare. Am aşteptat cele patru săptămâni şi am decis să sun. La ora 8 îmi răspunde o duduie care, foarte veselă, se oferă să verifice care este starea contului meu. Îmi ciripeşte foarte voioasă că am de plată 20 de lei pentru regenerarea codului. Îi spun că am primit SMS pe tema asta şi că mor de nerăbdare să-i plătesc, numai să ştiu pe ce dau banii. Deci, unde este codul meu PIN. Fac o parateză: SMS-ul primit pe telefon se exprima cam aşa: "Vă rugăm să achitaţi suma de ... aferentă UTILIZĂRII cardului în luna septembrie". Buun. Am trecut peste faptul că lipsa codului PIN oricum mă împiedicase să UTILIZEZ cardul măcar o oră în luna septembrie, şi am continuat să o ascult răbdătoare pe tanti. Mai butonează ce mai butonează şi mă întreabă, nu fără urmă de surprindere, dacă sunt sigură că nu am primit codul PIN. Îi spun că sunt foarte sigură, altfel nu m-aş îndeletnici cu astfel de telefoane la ore atât de matinale. Detectez o urmă de îndoială în vocea ei şi catadicseşte să mă informeze că regenerarea s-a produs în data de 27 septembrie, şi că eu am primit codul PIN.
Întrerup această emisiune pentru a mă plânge de eforturile susţinute ale cuplului Dumitrache-Ionescu, care, după o masă copioasă ingerată în urmă cu câteva ore la domiciliul lor concubinos, mă tentează în continuare cu tot felul de preparate culinare, şi se întrec unul pe altul în a-mi oferi vită cu legume, cafea, clătite etc.
Revin. Domnişoara mă asigură că eu trebuie să deţin acest cod PIN, de vreme ce a fost livrat la domiciliu. O întreb cum de este atât de sigură de chestia asta şi îmi spune că a fost livrat la domiciliu de un curier rapid. O cert şi o întreb ce om normal la cap stă acasă între 10 şi 17 pentru a semna de primire dacă muneşte pe o plantaţie până seara târziu, şi cine a inventat această procedură stupidă de livrat pe semnătură acasă. Îmi spune apoi nedumerită că trebuie să fi fost acasă, din moment ce plicul a fost recepţionat. "De cine?" întreb. "De un domn... Marcel Avram". Am suficient timp cât să clipesc nedumerită şi o întreb pe domnişoară dacă pot să rîd. Situaţia deja devine hilară. Mă pregătesc ja ceva mai profund decât mă aşteptam. Cred că fiecare din noi a experimentat cel puţin o dată o astfel de senzaţie, când simţi că ai dreptate şi întrevezi posibilitatea de a face scandal şi de a lovi în stânga şi în dreapta. Genul ăsta de manifestări sunt cu atât mai amuzante dacă suni la firme cu pretenţii de client service, unde operatorii nu au voie să urle, să-ţi închidă, şi chiar au obligaţia de a te rezolva, într-un fel sau altul. Deci, mai mare dragul să-i faci harcea parcea pe nefericiţii care ţi-au căzut pe mână. Aşadar, o întreb dacă pot să rîd. Tipa nu prea are simţul umorului (cred că la angajare nu le dau voie, îi testează, şi dacă au, îi refuză), şi mă întreabă dacă nu am cumva o rudă care a semnat în locul meu. Mă reped la jugulara ei direct şi o întreb în care manual a citit ea că documente de genul codurilor PIN sunt predate ALTOR PERSOANE DECÂT TITULARII, şi dacă da, să-mi spună şi mie cine a scris manualul ăsta. Chiar dacă respectivul Marcel Avram mi-ar fi rudă, există vreo dispensă care să le dea lor dreptul de a preda corespondenţă confidenţială oricui, în absenţa mea? Domnişoara se scuză şi-mi comunică că serviciile de curierat sunt asigurate de FAN CURIER. Informaţia mă încântă nespus. Totuşi încerc să obţin de la ea o soluţie. Îmi spune că va cere o explicaţie de la FAN CURIER şi că mă va suna. Îmi sugerează totuşi să văd dacă nu am cumva un vecin care se numeşte M.A. Trec peste faptul că nu am nici o obligaţie să verific pe unde sălăşluiesc vecinii mei şi cum îi cheamă, de vreme ce sunt o chiriaşă foarte sălbatică şi nu-mi salut niciodată vecinii, şi îi zic că dacă o să ajung acasă la o oră rezonabilă aşa am să fac. Nu mă încântă ideea, şi mă gândesc că oricum, dacă ar fi semnat de primire un vecin (apropo, ce cretin ar face aşa ceva, atunci când plicul nu îi este destinat), ar fi trebui să vină la mine să mi-l dea, sau să-l lase la mine în cutie. Lucru care nu s-a întâmplat. Convenim că a doua zi aştept telefonul tipei să vedem ce putem rezolva. Joi la prânz nu mă sună nimeni, deci pun eu mâna pe telefon şi sun la BRD. Vorbesc cu o altă domnişoară, pentru care depun efortul de a-i explica, foarte calmă, tot ce îi povestisem colegei ei cu o zi înainte, şi ajung, după zece minute de explicaţii, la acelaşi punct în care mă aflam miercuri dimineaţa: codul meu era regenerat, pe BRD îi durea în cur că nu l-am primit eu, ei aveau semnătura lui Marcel Avram pe raport, în calculator eram fericita posesoare a unui cod PIN, şi treaba era rezolvată. Mai aveam şi datoria de a plăti taxa de regenerare, şi totul părea să meargă strună. Numai că eu NU AVEAM CODUL PIN. Şi deci, ce fac? Păi.... zice tipa, se interesează la FAN CURIER să vadă ce se poate face. Sătulă să aud aceleaşi bâlbâieli stupide, mă pornesc să urlu la ea şi să-i explic pe puncte câte argumente solide am să fac un scandal cum nu s-a mai pomenit. Mă alimentez pe măsură ce ridic volumul ţipetelor cu onomatopeele stinse pe care tipa se chinuie să le mai strecoare din când în când în monologul meu, vădit încurcată de situaţie, şi urlu şi mai tare. Concluzionez, după o jumătate de oră de nervi, că serviciul de relaţii cu clienţii nu mă poate ajuta, şi că tot ce pot face, odată generat PIN-ul, este să chestioneze firma de curierat, astfel că o somez să facă vrăji şi să-mi facă rost de un cod PIN până la închiderea zilei. Mă roagă frumos să plătesc taxa de regenerare. Îi spun că este ultimul lucru pe care mă gândesc să-l fac şi că nu am de ce să plătesc o taxă de UTILIZARE pentru ceva ce nu am utilizat. Spre surprinderea mea, tipa îmi comunică că dacă nu plătesc se va bloca cardul, şi deşi eu urlu şi mai tare, ea se explică: blocarea se face automat.
Mă aflu deci în postura unui client foarte mulţumit care are un card, dar nu-l poate folosi, pentru că nu are PIN. La momentul în care am cerut regenerarea codului PIN, operatoarea cu care am vorbit a făcut tot posibilul să se intereseze dacă nu cumva aş putea să caut PIN-ul primit iniţial la emiterea cardului, prin casă, doar doar l-oi găsi. De aici deduc că generarea de coduri PIN este o operaţiune foarte dureroasă, de vreme ce toţi cei cu care am vorbit la BRD au încercat tot posibilul să mă facă să-l recuperez pe cel iniţial. Cum asta nu s-a putut, pentru că peste codul ăla nenorocit a trecut o mare zugrăveală şi puţin peste 12 luni, am făcut cererea buclucaşă, la început de septembrie. Şi iată-mă la mijloc de octombrie în aceeaşi situaţie ca acum 4 săptămâni, cu card, fără PIN, şi cu câteva dileme:
1. cine e mai prost? BRD? sau FAN CURIER?
2. la a câta încercare aş putea să ghicesc PIN-ul cardului meu şi cât timp aş bloca o casă din Carrefour făcând acest lucru?
3. ce zi a săptămânii să aleg pentru această operaţiune?
4. cine este Marcel Avram?????

Dacă n-aş plânge

2006-10-09T09:43:00.000+03:00

Dacă n-aş plânge, n-aş fi femeie. Dacă aş plânge, nu m-ai mai privi cu aceeaşi ochi. Aşa că plâng singură, cu ochii aţintiţi într-un punct fix, fără noimă. Din clipele petrecute fără tine storc lacrimile ca dintr-o cârpă înmuiată. Nu sunt puternică, şi-mi plâng ciuda în tăcere, odată cu venirea serii. Şi sper că a doua zi o să fie bine. N-am mai plâns atâta de multă vreme. Plâng lacrimi aberante, de om singur şi trist. Şi Ali mă priveşte tern, de parcă ar spune: „uite-o şi pe prostuţa asta...” În capul meu se amestecă gânduri de răzbunare cu dorinţa de a te vedea şi de a te avea aproape. Cu ochii minţii revăd imagini ale tale, ale noastre, şi nu mă pot abţine să nu vreau mai mult. Dacă ai şti că plâng, ai fugi mâncând pământul. Dacă ai şti că plâng, ai realiza ce greşit este totul, şi ai pune capăt. Iar eu aş plânge şi mai tare. Aşa că mai bine să nu ştii. Să nu ştii că plâng. Nu plâng. Doar aştept, cuminte şi răbdătoare, semne de la tine. Îmi văd de viaţa mea şi din când în când îmi aduc aminte că exişti. Asta trebuie să ştii tu. Să nu ştii că plâng. Doar Ali să ştie. Şi pereţii din jurul meu. Şi felinarul ăla nenorocit de vis-a-vis. Atât. Tu să nu ştii.
Şi mâine să ne vedem, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Nici cu francezii nu mi-e ruşine

2006-10-06T17:46:00.000+03:00

Adică să mă explic.
Ca pe orice om normal care a fost atent la orele de gramatică, mă deranjează personajele care cred că ultima modă în materie de corectitudine a limbii este despărţirea oricărui cuvânt care se termină în"-ţi" în "rădăcină" - oricare ar fi ea, şi "-ţi". Mă deranjează cu atât mai mult cu cât boala asta nu e de ieri de azi, iar cei care suferă de ea nu par să fie deranjaţi de chestia asta şi continuă, în ignoranţa lor, molipsindu-i mai departe pe cei care, de bine de rău, înainte de a avea contact cu comunicări scrise din partea lor, credeau că alta era regula, dar nu erau siguri. Deci, cum spuneam, mă enervează foarte mult, mai ales dacă descopăr aceste probleme la oameni cu greutate, funcţii de coordonare sau decizie. Şi cum astăzi totul se face în scris, pot edita un tom însemnat de exprimări de acest gen numai printând mailuri de la diverşi colegi.
Buun.
Dar, după cum m-am şi pornit să explic, nici cu francezii nu mi-e ruşine. Patric ştie foarte bine, cu el am tot comentat chestiunea asta. La început şi eu mă întrebam cum e posibil ca un vorbitor nativ de franceză să nu facă distincţia între infinitiv şi participiul trecut. Cu timpul m-am obişnuit, şi am jucat şi rol de corector de text pentru francezi sadea, care au înţeles rapid că mai uşor este să întrebi un român care a învăţat gramatica la şcolile româneşti decât să stoarcă ei din cap soluţia corectă.
Am căutat deci într-o arhivă mai veche a discuţiilor mele cu Patric şi am găsit asta:

"- Cum ti se pare "je n'est tester rapidement que avec 1 resource à l'intérieur de la base" ?

"- A fost in America nu stiu cit timp, poate a uitat franceza..."

"- În creierul lor nu e suficient loc pentru gramatica a doua limbi!"

"- Bwahahhaaa..."

Sau, dacă vreţi ceva recent, asta:

"...je souhaiterai, à premier abord savoir très rapidement quelles actions vous voulais mettre en valeur dans celui- ci..."

Despre locul meu de muncă

2006-10-04T13:00:00.000+03:00

La serviciul la care lucrez eu, programul doamnelor care fac curat începe în cel mai bun caz la aceeaşi oră cu restul angajaţilor. Adică pe la 7 jumate - 8 apar angajaţii sârguincioşi, între 8 şi 9 restul populaţiei, iar femeile de serviciu undeva pe la 8. Deci ele au program de lucru tot ca noi. Am învăţat deja regulile: pe la 10 apar cu mopul şi încep să frece podelele prin jurul scaunelor şi al birourilor, iar noi facem scamatorii cu cocoţat de picioare pe colo-colo să nu dea cu mopul peste noi, sau stăm agăţaţi pe scaun 5 minute să se usuce gresia, ca să nu lăsăm urme. Sau, după caz, ne băgăm picioarele şi ne fluturăm nestingheriţi peste luciul proaspăt aplicat şi smulgem încruntări de sprânceană de la mânuitoarele de mopuri, că le stricăm lucrătura. Cu aceeaşi ocazie se golesc şi coşurile de gunoi.

Mai apoi, se întâmplă încă o chestie foarte mişto: se dă cu as-pi-ra-to-rul la ora 12:00!! Vorbeşti la telefon cu cineva, se aude aspiratorul în fundal. Foarte profesional, n-am ce zice.

Dacă stai până seara târziu, nu mai e picior de femeie de serviciu. Dimineaţa, coşul de gunoi e plin de chestiile din ziua precedentă, că până la ora 10 mai e!

Colegul C. foloseşte des injurii şi nu se jenează să ţipe la telefon cât îl ţine gura chestiuni de genul "băga-mi-aş p--a!". Se aplică din nou aceeaşi situaţie: vorbeşti la telefon şi prin receptor interlocutorul tău aude "ce p--a mea ai livrat? n-ai livrat nimic, futu-te-n gura de labagiu! Mişcă-ţi curu' şi livrează!" etc etc.

Colegele de la departamentul F. decid din când în când să se reunească ca fetele, la birou, în open space, şi să mănânce chestii mirositoare. Aromele variază de la usturoi şi ceapă până la vanilie şi scorţişoară.

Colega mea de vis-a-vis are un telefon care sună cam aşa: "the phone is ringiing! .... the phohohone is rihihingiiing!... the phooooooooohooooohoooooooooooone is riihihihiiiiiiiiihiiingiiiiiing!!! THE PHOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOONE IS RIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIINGIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIINGGGGGGGGGGGGGGG!!!!" Nu-l are aproape niciodată cu ea. Îl lasă pe birou. Drept pentru care şi eu mi-l las pe al meu. Iar al meu face ca un claxon. Tiiiit tiiiiiiiiiiiiiiiit!!!!!!!!! Tuuuut tuuuuuuuuuuuuuut!!!

Casă de nebuni, ce mai....

Cum să fii pisălogul perfect

2006-09-27T17:02:00.000+03:00

Trebuie să o cunoaşteţi pe colega mea, A. Are întotdeauna o opinie savantă cu privire la orice lucru care se întâmplă sau se discută. Ea este motivul pentru care detest oamenii care vorbesc în plus şi care nu ştiu să tacă.

Mostre de conversaţie:

Eu: "Clientul X doreşte să-i explicăm cum funcţionează serviciul cutare."

Ea: "Deci, pe bune, frate, nu ştie să citească scrisoarea de prezentare?"

(adică: "nasol, trebuie să muncesc")

---

Eu: "Clientul Y nu a primit faxul trimis azi. Te rog mai trimite-l o dată."

Ea: "Frate, deci pe bune, nu are fax sau ce?"

(adică: "nasol, trebuie să muncesc")

---

Eu: "Clientul Z are nevoie până mâine de marfă de 100 de ori mai multă decât ai produs tu vreodată. Te descurci?"

Ea: "... daaa... daaa' ăsta nu putea să spună mai din timp? Fraaaate, pe bune, ei au impresia că suntem la dispoziţia lor?"

(adică: "nasol, trebuie să muncesc")

Da vaco. Exact aşa. Suntem la DIS-PO-ZI-ŢIA lor! Şi da. Trebuie să munceşti.

Ce mă intrigă este că sunt oameni ca ea care nu pricep esenţa lucrurilor. Când lucrezi în vânzări îţi dai jos tricoul şi-l îmbraci pe client cu el, îi dai şerveţelul tău să-şi sufle nasul şi îi deschizi uşa dacă se îndreaptă spre ea. După care îl facturezi pentru toate astea :)

Ea are senzaţia că dacă ei i se pare că ceva nu merge, toată lumea îi va împărtăşi părerea, şi ne vom alia într-o mare coaliţie împotriva clienţilor care îndrăznesc să fie nelămuriţi, să comande de 100 de ori cantitatea sau să nu aibă hârtie în fax... Pentru ea, servirea clientului se opreşte acolo unde încalcă propria ei libertate de mişcare. Nu sunt adepta sclavagismului stupid faţă de client, însă ştiu ce înseamnă să stai noaptea la servici ca să iasă treaba bine şi clientul să fie mulţumit, şi ştiu ce senzaţie ai a doua zi, când clientul este mulţumit de treaba făcută. Şi mai ştiu că dacă îţi doreşti ca el să fie mulţumit, vei sta cu plăcere peste noapte. Şi nu vei comenta niciodată.

Dar, ce să-i faci, cururile sunt mari, şi lenea pe măsură. Iar orgoliile, nu mai spun.

Radio online

2006-09-27T13:38:00.000+03:00

Discuţie cu N., alaltăieri:

N: Nu asculţi ProFm?
Eu: Nu! Nu merge situl!
N: ??? Cum nu merge? Eu intru pe el şi merge!
Eu: Nu merge, dacă-ţi spun!
N: Oţi fi având voi acolo probleme, că la noi merge.
Eu: 1-0 pentru Radio Total. Ăsta merge brici.

Morala: asculaţi Radio Total. Muzică brici. Conexiune bună. Căşti să aveţi.

Tagging Bucharest back

2006-09-26T20:58:00.000+03:00

Cu întârziere, fac ce trebuia să fac de ieri. Şi anume intru în lanţul lansat de Marius. Aşadar, îmi dau şi eu cu părerea despre Bucureştiul nostru cel francofon şi francofob.

3 locuri care-mi plac în Bucureşti:
- Grădina Icoanei
- Calea Victoriei, lângă CEC
- Cotroceniul, în spatele Grădinii Botanice

3 locuri pe care le detest în Bucureşti:
- colţul Berzei cu Popa Tatu (curve, ţigani, case vechi în paragină)
- Lipscani (pentru acelaşi motiv)
- ieşirea spre Urziceni (ţigani, chinezi, viaţă ieftină şi tristă, murdărie)

3 localuri în care îmi place să ies cu prietenii:
- Downstairs (pe Calea Moşilor vechi), iarna şi când e mai frig afară
- Cafeneaua actorilor din Parcul Tineretului
- Jukebox

3 lucruri pe care un occidental nu le-ar înţelege în Bucureşti:
- depăşirea pe linia de tramvai şi prin staţie
- zarzavaturile din faţa blocurilor
- sharomăriile

Cel mai de fiţe cartier al Bucureştiului este, fără îndoială, Dorobanţi, pentru că acolo s-au refugiat mulţi din cei care au gustat vestul, gustă banii fără limite, şi nu vor să ştie nimic din cele comentate de noi la punctele 2 şi 4... (cele mai urâte locuri şi lucrurile pe care nu le-ar înţelege un occidental)

Cel mai vai de mama lui cartier al Bucureştiului este Colentina, la rivalitate cu Ferentariul, pentru că oamenii trebuie să locuiască în mizerie şi promiscuitate, aglomeraţie, înghesuială, zgomot. Păcat că e locuit...Pe primul îl văd mai des, dar ştiu că nici cel de-al doilea nu se lasă mai prejos.

Tagguiesc pe Fry, pe Jen şi pe Catastif.

Despre pasiuni, obsesii, ticuri...

2006-09-26T20:03:00.000+03:00

Când eram mică părinţii mei făcuseră rost de un mic puzzle reprezentând o bărcuţă pe mare, foarte simplu, cu vreo 50 de piese, cred. Ştiu că l-am făcut şi refăcut de nenumărate ori, şi că mă încerca un sentiment de mare satisfacţie când îl vedeam prinzând formă, şi ştiam că era făcut de mâna mea...

Nu-l mai am. Însă îl voi vedea cu ochii minţii toată viaţa.

Acum am în fiecare cameră câte două trei cutii cu puzzle-uri, care mai de care mai sofisticate. Am două globuri-puzzle, pe care le-am făcut astă iarnă. Lucrez la două puzzle-uri bidimensionale concomitent. Mă atrag cele cu peisaje marine, porturi, catarge, vegetaţie multă şi variată, detalii dificile şi muncă multă. Îmi plac pentru momentele de nervi şi concentrare maximă pe care mi le oferă, şi pentru genul de solicitare pe care o provoacă creierului: asocierea de culori, atenţia distributivă, ţinerea de minte, răbdarea.

Fratele meu ţine pe pervaz, pe dulap, pe comodă, pe televizor, lego-uri asamblate de mâna lui. Petrece după amieze de bine meritat repaos demontând şi remontând motoare şi maşinării complexe, şi scoate la iveală dintr-o maşină de pompieri un ciudat hibrid lego, ceva între maşină de formula 1 şi platformă petrolieră... iar apoi se laudă tuturor ce greu a fost dar ce meseriaş e el şi ce bestie a creat :)

Suntem, deci, doi demenţi.

Pe amândoi ne-a apucat la maturitate, după ce drumurile ni s-au despărţit. Fiecare la casa lui, suferim de acelaşi boli şi ne tratăm în feluri similare.

Mă bucur că pot spune cuiva că am un motiv (altul decât somnul şi frigiderul) de a ajunge acasă. Mă bucur că nu simt pereţii casei căzând peste mine de plictiseală sau singurătate. Mă bucur când văd maldărul îngrozitor de piese care aşteaptă să fie desluşite. Mă trezesc duminica la 8 şi mă reped în sufragerie în pijama şi trebăluiesc la puzzle până mă doare spatele. Şi nu simt că ziua a fost pierdută.

Spuneţi-mi, domnule doctor, mai am mult de trăit? :)

A, şi să nu uit, şi lui Ali îi plac puzzle-urile mele :) Nu doarme decât în cutia cu piese sau peste masa de puzzle. Dacă nu-i acord atenţie, vine şi se aşează fix peste bucata de puzzle la care lucrez. Clipeşte molcom din ochi, aşează fundul pe tablă, aduce cu o mişcare pufoasă coada de la spate spre faţă, îi arcuieşte vârful spre steluţa de pe piept, împreunează lăbuţele din faţă şi mă priveşte drept în ochi, iar la privirea mea gata de răfuială răspunde cu un mieunat dulce şi inocent: "cine? eu? ce-am făcut?" :)

De cascandibus non disputandum est

2006-09-25T19:28:00.000+03:00

Astăzi am realizat o chestie ciudată: trebuie să existe o legătură între senzaţia de somn, căscatul fără întrerupere, şi cheful de rîs. Am rîs cu poftă şi cu lacrimi la fiecare zgomot sau remarcă pe care am auzit-o în jurul meu, şi am consumat o cantitate impresionantă de hârtie igienică suflându-mi nasul şi ştergându-mi ochii de atâta lăcrimat. Căscam cu lacrimi, rîdeam cu lacrimi. Nu scăpam de una, că mă năpădea cealaltă. Colegii m-au catalogat ca nebună, cred eu, pentru că oricât mi-ar fi plăcut ca rîsul meu să-i molipsescă, dovedeau puţină înţelegere şi cred că se şi strâmbau când nu mă uitam. Presupun, nu ştiu sigur :) În consecinţă, am fost o prezenţă bizară şi deloc comodă, şi uite că deşi la ora 3 juram că altceva nu-mi trebuie decât o pernă şi o păturică, m-a apucat ora 7 jumate şi eu tot butonez pe aici, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Probabil şi din cauza faptului că am primit pe mail o tonă de chestii de făcut la ora 5? Nu ştiu, zic şi eu aşa? :D

Loteria bătrâneţii

2006-09-22T19:11:00.000+03:00

Nici un loc nu e mai potrivit pentru a-ţi lăsa mintea să zburde decât unul public. Ai ocazia să priveşti toate culorile de oameni, să asculţi toate variantele de rîsete, să guşti frânturi de conversaţie, să le aduni în cap şi să le împrăştii apoi în sertărele cu gânduri. Ca un pachet de cărţi măiestrit mânuit de un dealer de casino, fiecare gânduleţ apare pentru o secundă, se împreunează cu încă câteva, dispare la fundul pachetului, reapare apoi şi se intersectează cu dama de pică şi trei-ul de treflă. Pfffffluffff! Prrrrrrrrrrrammmm!! Pfffluffff! Hop! La suprafaţă apare o idee năstruşnică, jokerul zâmbeşte ştrengăreşte. Pac! Tai pachetul, apare un şeptar! Mmmm, o fi cu noroc gândul ăsta?...

Gândurile mele răzleţe mă apucă în trafic, în restaurante, pe bancă în parc, în orice loc în care am răgaz să răsuflu şi să mă aşez la umbră, într-un colţ cu perspectivă :) Mă întreabă cineva: "la ce te uiţi? La ce te gândeşti?" Zâmbesc simplu şi larg, şi răspunsul e unul singur: "la nimic!" Mirarea e doar de o parte. Eu în sinea mea sunt fericită cu gândurile mele, pe unele le las să iasă la suprafaţă în zâmbete largi, uneori cu rânjit de dinţi, pe altele le ascund cu o încruntare de sprânceană. Să nu mai fac? Ba am să fac în continuare, mă ajută, mă calmează, mă linişteşte, mă bucură, mă întristează, mă vindecă, vă trezeşte la realitate, mă montează să fac ceva a doua zi, mă ajută să iau decizii, uneori mă face să realizez lucruri pe care altfel nu le-aş fi decantat. Este incredibil cât de puţin îţi trebuie să ajungi la o rezoluţie cu tine însuţi dacă îţi acorzi timpul necesar. Unii obţin rezultate meditând singuri, privind natura. Eu le obţin privind oameni. Cu cât sunt pachete mai compacte şi mai eterogene, cu atât mai bine.

Mă întreb dacă puştiul frezat cu gel din faţa mea îşi respectă părinţii, dacă are o prietenă, ce hobby-uri are, cine îi influenţează gusturile vestimentare, dacă a fost vreodată la un azil de bătrâni, dacă ştie ce e un distonocalm, când a fost în piaţă ultima dată să o ajute pe mama lui să care ceapa pentru zacuscă, dacă stă la curte, câţi oameni or mai sta la curte în Bucureşti, câte case cu curte vechi sunt prost întreţinute, şi atât de multe în Bucureştiul vechi, ce păcat că centrul vechi şi istoric e locuit doar de ţigani, îmi aduc aminte cât de mult îi detest şi cât de silă mi-e de ei, îl văd cu ochii minţii pe vecinul ţigan cu pălărie de căldărar şi mustaţă neagră, pe familia din colţul străzii şi pe copiii pocăiţi care se înmulţeau an de an, mă gândesc că e bine că au asfaltat ăştia de la Primărie strada în sfârşit, dar ce porcărie că au început imediat după aia să o spargă, maşina mea are o bătaie la direcţie, să nu uit să o programez la vizită, poate şi o revizie, ah, ce păcat că mi-am pierdut telefonul şi odată cu el toată agenda şi toate datele din el, ce bine este să nu-ţi ţii toate datele intr-un singur loc, ce rău este să fii uituc, ce-ar trebui să fac ca să nu-mi mai pierd telefoanele....

Toate ideile se pierd într-o privire fixă şi clipiri molcome din ochi. Dacă ridic capul, pierd şirul gândurilor, şi mă concentrez din nou pe o nouă sursă de idei. Mă uit la masa din stânga mea, mă aflu într-un restaurant. Doi tipi şi două tipe. Rîd, fumează, discută. Mă uit la toate celelalte mese, pe rând. Toţi fac acelaşi lucru. Unii rîd mai zgomotos, alţii mai ascuns, unii povestesc înfocaţi, alţii ascultă, la o masă mai încolo doi mănâncă cu poftă, chelneriţele se plimbă agitate printre mese, eu adulmec absentă palma care-mi ţine faţa şi-mi presez obrazul în mirosul cald de piele cu iz de tutun. Îi sărut mână absentă şi zâmbesc din ochi.

Ochii îmi fug la una din tipele de la o masă aflată în faţa mea. Are nişte braţe zvelte, un tricou care lasă să se vadă pielea până aproape de umeri. Mă gândesc dacă va suferi în următorii zece ani de vreo boală care să o cocoşeze şi să o facă să privească înapoi la seara asta cu nostalgie. Câţi din cei care sunt în jurul meu vor mai fi în viaţa peste 50 de ani? Câţi din oamenii trecuţi de prima vârstă nu rostesc invariabil, cel puţin o dată în viaţă, arhicunoscutul "ce tânăr eram... mă durea în cur de toate..." Există oare oameni în vârstă pe care să nu-i doară nimic, care să nu fie bolnavi? Dar există atâţia tineri care sunt bolnavi deşi nu le-a venit vremea să se gândească la pastile... Sau copii care ştiu în ce doze se ia insulina...

Scanez rapid încăperea cu privirea, îmi îndrept spatele şi îmi aduc aminte de durerile de coloană care mă macină de câteva săptămâni, îmi fac din nou o notă să mă duc la un control, apoi oamenii din jurul meu se transformă în punctuleţe pe o tablă de şah. Imaginea din faţa o chilor face o piruetă virtuală în cap, ca un cadru prelucrat într-un montaj de film, şi devine o foaie metrică pe care fiecare omuleţ este un punct colorat. Sau un punctuleţ pe o tablă. Sau un indicator pe un grafic. Sau o bilă într-un bol de extragere loto. 6 din 49. Loteria vizelor. Loteria bătrâneţii. Oameni care aşteaptă, în derularea existenţei lor, momentul în care jokerul extrage pentru ei carieră, familie, bani, sănătate, decese, copii, vacanţe, case, nepoţi, maşini, demisii, bucurii... Loteria bătrâneţii. Ne aşteptăm toţi cuminţi rândul la bătrâneţe, ca oamenii la coadă la cantină. Întinzi castronul, şi vezi ce-ţi pică.

Scanezi viitorul la 27 de ani şi te întrebi ce boli te pasc. Te întorci în timp la 72 de ani şi-ţi aduci aminte cu plăcere de vremurile în care nu te durea nimic şi te întrebai inocent ce boli te vor paşte.

"Ce tânăr eram... mă durea în cur de toate..."

Unde e şcoala de altădată??

2006-09-15T12:34:00.000+03:00

M-am plimbat pe aleea pietonală a Braşovului şi am căscat gura la oamenii adunaţi în Piaţa Sfatului. Nimic mai frumos decât o zi caldă de septembrie. Şi cum astăzi este 15 şi a început un nou an şcolar, centrul Braşovului este plin de adolescenţi care vin sau pleacă de la şcoală.

Hmmmm, să mă gândesc puţin dacă există un cuvânt care să caracterizeze cel mai bine viermuiala pe care am întâlnit-o.....

Am găsit: Mall

Cuvântul ăsta l-am văzut în fiecare volănaş, toculeţ, blug răsfrânt, cămăşuţă, freză cu gel, păr tapat savant şi buze conturate cu gloss care mi-au defilat prin faţa ochiului.

Câteva ghiozdane încărcând voios spatele unor tineri, o fată cu un maldăr de manuale în braţe, în rest poşetuţe şi mâini în buzunar. Fiţe, "băga-mi-aş pula", "hai faaatăăăă....!", hi hi hi, ha ha ha. Velur, bluze strâmte, tocuri cui, sâni împinşi afară până la refuz, surâsuri de dive, gesturi numai bune de flirt, băieţi siguri pe ei umblând în haite de câte 5-6 şi rîzând zgomotos. Mai pe alocuri, grupuleţe de fete sau băieţi îmbrăcaţi în uniforme, discutând despre ... culmea ... şcoală! Mda, cam puţini. Copii îmbrăcaţi ca nişte oameni mari, cu sacouri cu două numere mai mari ca ei, şi ghiozdan în spate... :) Mi-au adus aminte de personajele din scrierile de început de secol, care aşteptau prima zi de şcoală cu sufletul la gură, şi care traversau nămeţi de zăpadă pe jos, bătând kilometri întregi, cu ghiozdanul surorii mai mari în spate şi sacoul purtat de ceilalţi cinci fraţi mai mari, cu un surâs larg pe faţă şi inima deschisă... pentru prima zi de şcoală...

Aş închide ochii să nu mai văd ce văd, dar nu mă obosesc. Toate au rostul lor până la urmă. Selecţia naturală are o noimă, şi nicicând nu am fost mai convinsă de lucrul ăsta ca acum, privind pachetele de tineri dezinteresaţi şi cu mintea goală, care astăzi se plimbă fără grijă pe stradă şi se duc sau vin de la şcoală ca de la un loc unde îşi pot etala formele, şi nu conţinutul, şi care vor ajunge peste câţiva ani la interviuri cu aşteptări de 500 de euro şi tupeu cât cuprinde şi se vor avea o mică dezamăgire..... Ah, copii, ce vă aşteaptă.... :)) Distraţi-vă cât puteţi ! :D

Hate list

2006-09-11T12:34:00.000+03:00

Am câteva convingeri personale, pe care din păcate, sau din fericire, viaţa nu mi le-a infirmat până acum, dimpotrivă. Le-aş ţine pentru mine dacă ar fi o zi obişnuită, şi nu le-aş da în vileag, conştientă fiind că ar jigni pe unii sau pe alţii, involuntar. Astăzi însă e o zi mare: este ziua în care tocmai am revenit dintr-o micuţă escapadă pe meleaguri moldovene.

Mda. Să vă explic ce nu-mi place: nu-mi plac moldovenii. Şi aici înţeleg să împart Moldova geografică în două: Moldova (pe care o urăsc), şi Bucovina. De ce îi urăsc? Pentru că, începând cu oraşul Bacău, al cărei fan sunt încă de când mi-am pierdut locul de muncă din cauza unui intrigant provenit din acest oraş, şi trecând prin fiecare oraş moldonvenesc (atenţie, oraş! nu sat) oamenii sunt călăuziţi de câteva trăsături comune:

1. îşi doresc să plece din oraşul lor şi să se afirme într-un oraş mare (de preferinţă capitala)

2. deşi îşi doresc să plece din oraşul lor, nu renunţă la obiceiurile căpătate acolo şi de cele mai multe ori, nici la accent.

3. dacă ar putea să vorbească mult şi să nu muncească, ar fi senzaţional. Motiv pentru care nu se mulţumesc cu un job de rang inferior, ci îşi găsesc posturi care le permit să se afle cât mai mult în preajma celui care ia deciziile şi plăteşte salariile, obţinând de acesta recunoaşterea rapidă a unor merite inexistente dar măiestrit lăudate. Dacă ajung să ocupe ei înşişi posturi de conducere, sunt în continuare prefăcuţi şi lasă subalternilor impresia că le pasă de ei, pentru a-i putea controla mai bine.

4. sunt înceţi la minte şi dacă cineva le-o ia înainte, se simt călcaţi pe bătături şi se răzbună în modul lor caracteristic la prima ocazie.

5. Au întotdeauna o intrigă bine ticluită la dispoziţie.

6. Sunt, în general, murdari şi leneşi. Motiv pentru care îi pun pe alţii să facă treburile murdare pentru ei. Nu găsesc, nici o problemă, rămâne aşa.

7. Sunt şoferi foarte proşti şi lenţi şi au o ambiţie prostească ieşită din comun.

Să nu se mire deci dacă înjurătura "moldovean coclit şi prost" devine un leitmotiv pentru din ce în ce mai mulţi oameni. O merită. Din plin.